La 5 octombrie 1902 s-a născut în localitatea Salcia, județul Teleorman, Zaharia Stancu, prozator, poet şi ziarist român. Cartea sa „Desculţ” este tradus în 24 de limbi, fiind până în 1988 cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, printre altele existând o traducere şi în limba japoneză. Romanul „Descult” a fost tradus şi în limba ucraineană de Mykola Lukaş.
Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București. După ce a primit diploma de licență, a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum „Azi”, „Lumea Românească”, „Revista română”, „Gândirea”. A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg. Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice.
A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A publicat romanul „Desculț” în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă.
A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast și Boris Pasternak.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române, după ce se afirmase deja plenar în viața politică, ca deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948-1952, imediat după proclamarea Republicii. În 1966 la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor.
A decedat în ziua de 5 decembrie 1974, la București.
Odată cu prăbușirea sistemului comunist, Stancu este eliminat treptat din programele școlare, apoi condamnat la o relativă uitare. Reversul medaliei a făcut ca, fiindu-i promovate timp de decenii opere îndoielnice, să ajungă să fie cunoscut și definit prin și de acestea, literatura de reală valoare scrisă de el trecând în plan secund. Recent, un oarecare proces de reabilitare a fost început de câțiva literați, intelectuali și autori marcanți. Astfel, Valeriu Râpeanu într-un articol din „Curierul Național” din 2012. Cu prilejul centenarului nașterii lui Zaharia Stancu, afirmă: „Într-o existență nu prea lungă (1902-1974), ultimii trei ani fiind marcați de un accident cerebral care l-a lovit, dar nu l-a doborât, vigoarea sa moștenită de la părinții și strămoșii săi țărani i-a dat puteri să fie prezent în fruntea obștii scriitorilor și să apere scrisul românesc într-o vreme în care loviturile oficiale începeau să se întețească. Poet, prozator, ziarist, constructor și conducător de ziare și reviste ce și-au cucerit un loc în istoria presei și literaturii române, director mulți ani al Teatrului Național din București, președinte al Uniunii Scriitorilor, pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o „sarcină”, cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruțare, care se angaja cu toată ființa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii românești și străine”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com