La 6 ianuarie 1802 s-a născut, la Târgovişte, Ion Heliade Rădulescu, scriitor, lingvist şi om politic român, întemeietorul presei scrise în Ţara Românească. El a fost membru fondator al Academiei Române și primul ei președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.
Ion Heliade Rădulescu a fost una dintre personalitățile emblematice ale Revoluției de la 1848, care a militat pentru cultivarea limbii române și pentru cunoașterea istoriei naționale. Este cel care a realizat și a tipărit prima gramatică modernă a limbii române, în anul 1828.
La numai 13 ani, Ion Heliade Rădulescu frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde este elevul dascălului grec Constantin Vardalah. Din Școala grecească i-a rămas și numele Eliad sau Eliade, cu care a semnat mult timp. După trei ani, în 1818 se transferă, împreună cu alți colegi la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul „Sfântul Sava”, deschisă de Gheorghe Lazăr, unde se predau „științele filozoficești și matematicești”. Printre tinerii care învățau la „Sfântul Sava” Lazăr n-a întârziat să-l remarce pe cel care trebuia să-i continue opera, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade.
Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului „Sfântul Sava”, după retragerea acestuia și va preda cursuri de matematică, geografie și astronomie. Un an mai târziu apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice. În anul 1829 începe să apară „Curierul Românesc”, întemeiat de Ion Heliade Rădulescu. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, menită sa înzestreze cultura românească cu capodopere literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor. Între 1867-1860 devine membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia.
Ion Heliade Rădulescu a scris poezie și proză cu conținut satiric și pamfletar. El este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe, Byron etc.). De asemenea, Ion Heliade-Rădulescu a avut și preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică („Biblicele”, 1858; „Echilibru între antitezi”, 1859). Scrierea „Echilibru între antitezi sau Spiritul și materia” este prima schiță românească a unui sistem filozofic. Este autorul operei de referință „O noapte pe ruinele Târgoviștei”, elegiei „Dragele mele umbre”, mitului popular „Zburătorul”.
Când au izbucnit primele revoluții europene, Heliade a început să colaboreze cu „Frăția”, o societate secretă revoluționară, înființată la București de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și Alexandru G. Golescu în 1843 și a devenit membru în comitetul de conducere al acesteia. A participat împreună cu Nicolae Bălcescu la redactarea Proclamației de la Islaz ce cuprindea revendicările pașoptiștilor în 22 de articole, sub deviza „Respect la proprietate. Respect la persoane”. Lui Heliade i-a revenit și misiunea tipăririi documentului Proclamației. Ca mulți alți revoluționari, Heliade a favorizat menținerea unor bune relații cu Poarta, sperând că această politică ar putea favoriza o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. La final, Heliade a căutat refugiu la consulatul britanic din București. După înfrângerea revoluției din 1848, Heliade pleacă în exil (1848-1858) la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol. Ulterior, Ion Heliade Rădulescu a revenit în țară, unde și-a continuat activitatea. Ion Heliade-Rădulescu a murit în ziua de 27 aprilie 1872. La 30 aprilie i s-a făcut înmormântare națională, la care au participat mii de oameni. Mihai Eminescu a scris oda „La Heliade”, iar după decesul scriitorului – „La moartea lui Eliade”. Poezia a fost publicată pentru prima oară în ziarul „Convorbiri literare” din anul 1889, imediat după moartea lui Eliade. Ea a fost foarte bine primită de publicul vremii și a fost considerată un omagiu frumos și emoționant adus unui mare talent literar și cultural al epocii. În prezent, poezia „La moartea lui Eliade” rămâne un exemplu notabil de elegie și de meditație asupra fragilității și trecerii efemere a vieții. Ea sugerează importanța de a aprecia și de a prețui oamenii talentați și valoroși din viața noastră și de a le păstra amintirea și spiritul vii și veșnici în sufletul nostru:
„O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com