„Sunt suflet în sufletul neamului meu”
Când s-a aşezat tânărul comsomolist, care din primul an de studenţie n-a dorit să facă cârdăşie „cu cei din culise”, fiindcă purta în el, curat şi cinstit, „cuvântul prezent din Psaltire”, înrădăcinat în sufletul lui cu dragoste şi adevăr de buna sa mamă, s-a ridicat „naţionalistul” Arcadie Opaiţ, un român de o bunătate ieşită din comun, sincer ca apa cea limpede, în care câte pietre n-ai arunca tot limpede rămâne. Acest student de o nobleţe aleasă, înalt, ca un pandur din oastea legendară a lui Tudor Vladimirescu, care a luptat cândva pentru libertatea neamului, frumos la chip ca un Făt-Frumos din basmele străbune, scuturandu-şi mândrele plete ca nemuritorii haiduci de odinioară, a rostit cu vocea lui plină de un farmec nemaiîntâlnit: „Eu m-am născut la poale de Carpaţi, acolo, unde crestele milenare ale munţilor se întâlnesc cu nourii, într-un sat mare şi frumos, locuitorii căruia păstrează cu sfinţenie limba maternă, istoria neamului, datinile şi obiceiurile din străbuni. Muntenii nu se tem de nimeni, ei primii întâlnesc îmbătătorul început de ziuă, spălându-şi faţa cu roua dimineţii, şi ultimii se despart de regretatul asfinţit de soare. Se tem numai ca cerul să nu cadă peste ei. De-aceea voi spune totul ce am de spus. Părinţii mei au fost oameni înstăriţi, având hectare întregi de pământ arabil şi pădure. Acest pământ a fost stropit cu sângele şi sudoarea străbunilor. Părinţii n-au folosit muncă străină pentru prelucrarea pământului. Rudele au fost ajutorul lor. Dragostea de glie, îmbinată cu munca lor de fiecare zi a constituit o treaptă de civilizaţie la scara vieţii neamului, fiindcă munca a devenit vrednicia generaţiei tatălui meu. Munca şi cinstea erau crezul vieţii părinţilor.
În iunie 1941, părinţii şi toate rudele noastre, fiind încărcate în vagoane pentru vite, s-au pomenit în stepele fără margini ale Kazahstanului. Acolo, departe de glia străbună, au rămas mormintele orfane ale unor rude. Pentru care crime?.. Părinţii au avut norocul să se întoarcă la baştină. Când s-au întors, au găsit gospodăria devastată şi pustiită. După şase ani de chinuri feroce, suportate cu stoicism în neagra străinătate, au sărutat pământul strămoşilor şi au luat-o de la început, rugându-se la Domnul să le dea sănătate şi putere ca să poată munci pentru binele şi viitorul copiilor. Partidul Comunist şi Statul sovietic a criticat cu vehemenţă cultul personalităţii lui Stalin şi politica criminală a staliniştilor, care a dus la săvârşirea unor fărădelegi, în urma cărora au avut de suferit oameni de diferite naţionalităţi din marea Uniune Sovietică. În numărul acelor suflete nevinovate, care au căzut sub securea dezmăţului stalinist, a intrat şi docentul Mihai Dăscălescu, prezent astăzi în acest auditoriu. Dumnealui a fost reabilitat de către organele sovietice, activitatea cărora ţine de problema reabilitării. Studenţii au început să alcătuiască listele locuitorilor din ţinut, care au avut de suferit, pentru a fi înaintate cu scopul reabilitării lor. Eram conştienţi de faptul că săvârşim un lucru nobil, pentru binele semenilor noştri. N-am crezut niciodată că pentru această acţiune putem deveni „naţionalişti”.
Eu mi-am făcut datoria faţă de patrie, m-am înscris la facultate şi, împreună cu ceilalţi colegi, am organizat un Cerc pentru studierea istoriei, limbii şi literaturii neamului meu, tinzând spre o renaştere culturală a valorilor milenare de propăşire a poporului. Am adunat cărţi, editate în diverse perioade de timp, referitoare la istoria zbuciumată a plaiului natal. Ne-au declarat, acei care au dreptul să declare, că aceste opere sunt „antisovietice”, iar acei care le-au citit, au devenit „naţionalişti români”. Reiese că sunt „naţionalist”, fiindcă îmi iubesc părinţii, care au trecut printr-un ocean de tristeţe, cu lanţuri legate de glezne, supravieţuind în pustiul stepelor kazahe. Sunt „naţionalist”, fiindcă iubesc graiul mamei sfânt şi doina munţilor Carpaţi, şi port în mine suferinţa Neamului. Sunt „naţionalist”, fiindcă nu recunosc „limba moldovenească”, de-aceea nu m-am înscris la Secţia de filologie moldovenească. Consider că această limbă a fost inventată special în 1940”.
Aceste adevăruri au fost rostite cu jertfire de sine în iarna anului 1973, în aula Universităţii de Stat din Cernăuţi, de unul dintre viitorii lideri ai comunităţii româneşti din nordul răstignit al Bucovinei. Mai târziu, marele poet, Grigore Vieru, din Basarabia martiră, va pune pe hârtie, în nemuritoarea poezie „Sunt naţionalist”, aceleaşi gânduri nobile, expuse de către studentul Arcadie Opaiţ la acea memorabilă adunare comsomolistă. Faimoasa „limbă moldovenească” şi-a încetat existenţa abia la finele anului 2023, dar membrii Cercului de studiere a limbii şi literaturii române s-au pronunţat împotriva ei cu jumătate de secol în urmă, devenind astfel „naţionalişti români” pentru nemărginitul imperiu sovietic, sacrificându-şi tinereţea pe altarul slujirii Neamului, fiind conştienţi de faptul că pentru nobilele lor idealuri vor fi supuşi la mari suferinţe.
Arcadie Opaiţ a încheiat cu nemuritoarele cuvinte: „Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea”. Când a terminat, în semn de adânc respect, toţi studenţii s-au ridicat în picioare.
După eroica expunere a lui Arcadie Opaiţ au vorbit numeroşi studenţi, care au accentuat că activitatea colegilor lor nu este îndreptată împotriva statului sovietic şi sistemului socialist, subliniind că izvorul acestei activităţi purcede din dragostea de Neam, de tradiţii, de Graiul matern, de trecutul istoric. Astfel, studenţii-comsomolişti n-au întrezărit nimic duşmănos în activitatea „naţionaliştilor”. Din contra, toţi ca unul s-au plasat în apărarea lor.
După istorica adunare comsomolistă, regretatul Vasile Leviţchi, însoţindu-i pe tineri pe drumul spre căminul studenţesc, le-a spus următoarele cuvinte: „Sunt fericit că am trăit până acum. Adunarea de azi a fost o demonstraţie a stimei faţă de Neam. Însă, să ştiţi, măi băieţi, cu aceasta nu se termină. Faceţi cruce, fiindcă răul e bătrân”.
A avut perfectă dreptate Profesorul iubit. Pe data de 23 ianuarie 1973 este convocată şedinţa comitetului comsomolist al Universităţii de Stat din Cernăuţi, care adoptă hotărârea despre excluderea studenţilor din „rândul slăvitului comsomol leninist”. Pentru români sentinţa a fost unica – exmatricularea din Universitate. Oraganele securităţii statului nu i-au lăsat în pace pe tineri: subsemnatul a fost surghiunit în Nordul îndepărtat, Arcadie Opaiţ – în Siberia, Vasile Medvidi s-a pomenit dincolo de munţii Ural. Serghei Tabarcea a fost „încorporat” în armată (serviciul militar în termen), unde a primit o mare doză de radiaţie şi peste cinci ani s-a stins din viaţă. Au rămas cu inimile sfâşiate de durere o fiică minoră şi tânăra soţie.
După plecarea studenţilor spre locurile unde în perioada de dominaţie a dictaturii staliniste în Uniunea Sovietică au fost trimişi părinţii şi buneii lor, în Universitatea de Stat din Cernăuţi a început o intensă muncă de dezrădăcinare a „naţionalismului burghez român” din sufletul studenţimii bucovinene. Bunăoară, la 9 martie 1973, în cadrul şedinţei comitetului de partid al Universităţii, şefa Catedrei de Filologie moldovenească menţiona cu satisfacţie faptul că pentru studenţii Secţiei moldoveneşti au fost organizate întâlniri cu participanţii bătăliei de la Stalingrad, excursii la Hotin şi Kameaneţ-Podilski, numeroase lecţii cu tematică ateistă. La finele aceluiaşi an, în ziua de 24 decembrie, în timpul adunării organizaţiei de partid a Facultăţii de Filologie s-a declarat că „Cercul de filologie moldovenească şi-a îmbunătăţit munca sa”. Teme ale Cercului au devenit: „Lenin despre limbă şi artă”, „Relaţiile literare şi lingvistice ruso-moldoveneşti”. Documentele vremii deţin mărturii că în localul căminului studenţesc, unii lectori de la această Catedră povesteau despre rolul ateismului şi comsomolului în viaţa tineretului.
Dar oastea visătorilor de profesie a scriitorului Vasile Leviţchi îşi continuă activitatea în direcţia renaşterii valorilor culturale de existenţă naţională. Datorită acestei activităţi, a fost schimbată conducerea Catedrei de Filologie moldovenească. De la Universitatea de Stat din Odesa este adus profesorul Vitalie Sorbală, savant cu renume în domeniul limbilor romanice. Domnia sa devine şeful Catedrei, pe care o conduce cu adâncă stimă faţă de lectori şi studenţi până la sfârşitul vieţii sale, demonstrând o mare dragoste pentru limba lui Eminescu.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com