„Îngerul blond” al lui Eminescu

Veronica Micle a fost o doamnă frumoasă, cu părul lung, bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o re­la­ţie de amor ce avea să fie con­di­mentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, des­părţiri şi reîmpăcări.
În perio­a­da anilor 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Emi­nescu era o pre­zen­ţă con­stantă la seratele lite­ra­re ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor ro­man­tice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă nicio­da­tă, încep să curgă şi să înve­nineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scri­sori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei. De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţă, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui. În 1879, toate acestea aveau să se termine, odată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de prag­matice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Prob­le­mele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate, vor ză­dărnici însă planul îndră­gostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci. Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia, care deja îl stăpâneau pe Eminescu, au blocat orice demers în acest sens. Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des. În anul 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-dep­resivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Bo­toşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu. Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. O sinucidere preme­ditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.