Până la destrămarea Uniunii Sovietice, o bună parte a absolvenţilor şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi preferau să obţină studii medii speciale şi superioare în Moldova. La Chişinău şi Bălţi, în alte oraşe ale republicii, unde erau colegii şi instituţii de învăţământ superior.
Cei care preferau să devină învăţători la clasele primare se înscriau la Şcoala pedagogică din Lipcani, primul oraş din nord-vestul republicii, situat în apropierea regiunii Cernăuţi. Această instituţie de învăţământ, în prezent Colegiul „Gheorghe Asachi”, se bucura de o reputaţie foarte bună în rândurile pedagogilor din regiunea Cernăuţi, de aceea aici au fost pregătite multe cadre didactice pentru şcolile româneşti din ţinutul nostru. Or, pe atunci elevii de la şcolile româneşti din Ucraina învăţau să scrie şi să citească tot după abecedarul editat în Moldova.
Recent, la Colegiul „Gheorghe Asachi” a fost organizată întâlnirea cu absolvenţii promoţiei din 1972. Atunci, cu 50 de ani în urmă au primit diplome de învăţătoare la clasele primare şi câteva absolvente, originare din regiunea Cernăuţi.
– Numai din satul nostru, Berestea, pe atunci raionul Noua Suliţă, am absolvit în 1972 Şcoala pedagogică din Lipcani trei fete, povesteşte doamna Liuba Buza. Am avut drumuri diferite în viaţă, dar ne-am consacrat instruirii şi educării tinerei generaţii. Numai eu am revenit la şcoala din satul natal, unde am lucrat până la pensionare. La întâlnirea după 50 de ani de la absolvire am fost eu şi colega mea, Daria Patraşco. Sunt foarte mulţumită că nu am ratat această ocazie atât de rară. Şi chiar dacă în Ucraina este război, am reuşit să ajung la Lipcani şi să mă întâlnesc cu foştii colegi de studii şi de breaslă. Acum toţi suntem pensionari, cu realizări şi am recunoscut că cei mai frumoşi ani din viaţa noastră au fost cei patru ani de studenţie. Şcoala de la Lipcani ne-a dat o pregătire fundamentală, pe care eu m-am bazat întotdeauna, activând decenii la rând pe tărâmul pedagogic. Emoţii până la lacrimi, îmbrăţişări şi amintiri de neuitat… Nu întâmplător ne-am fotografiat şi în faţa Bisericii. În timpul studiilor noastre lăcaşul de închinare ne servea drept sală sportivă. Acum el este folosit după menire, căci au fost revăzute valorile, iar şcoala şi biserica stau alături, contribuind la formarea personalităţii omului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com