La 12 septembrie anul 490 î.e.n. a avut loc Bătălia de la Marathon. Atenienii şi plateenii, conduşi de Miltiade, au obţinut o strălucită victorie asupra armatei persane. A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Maraton a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Maraton a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina și Plateea. Legenda spune că Phidippides, un soldat atenian, a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Marathon până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (Am învins !), după care a murit pe loc, răpus de oboseala. De la Maraton îşi are originea numele probei de atletism, care consta în alergarea pe o distanta de 42,195 kilometri.
La 12 septembrie 1591 Aron Tiranul a devenit pentru întâia dată domn al Moldovei. Faptul este menționat într-o scrisoare trimisă dogelui Veneției de către ambasadorul său la Poarta Otomană. În scrisoare se menționează că a fost ales pe scaunul Moldovei după o mare concurență fiind favoritul regelui Angliei. A fost domnitor al Moldovei: 12 septembrie 1591 – iunie 1592 și 18 septembrie 1592 – 24 aprilie 1595. Boierii l-au numit „cel Cumplit”. Aron Tiranul a fost fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu, deci, descendent al ilustrei dinastii princiare a Muşatinilor. A ajuns la domnie din rândaș, cumpărând tronul cu 1 milion de galbeni.
Ca să-și plătească datoriile, a scos dări noi. Cronicile spun că Aron Tiranul „prăda” țara, că agenții care strângeau dările erau însoțiți de turci și că la urmă a dat ordin ca să se ia de la tot omul câte un bou, iar pentru cei care nu aveau, se lua de la alții. De aceea, țara se răscoală, iar Aron o potolește cu cruzime. În acel moment Poarta îl mazilește (1592), dar, datorită rugăminților creditorilor săi, este numit din nou domn. Săturat de jafurile turcilor, îndemnat și de Papă ca să rupă relațiile cu aceștia, Aron a fost convins de Mihai Viteazul să se alăture alianței creștine la 5 noiembrie 1594. La această Ligă Sfântă în centrul căreia se afla împăratul german Rudolf al II-lea, aderase și principele Transilvaniei, Sigismund Bathory.
Mișcarea împotriva turcilor a început în aceeași zi și la Iași și la București, pe 13 noiembrie 1594. A curățat țara de otomani și a atacat cetățile de la Dunăre, luând și Dobrogea în 1595. Cu toate că Aron Vodă făcea parte din coaliția anti-otomană și și-a îndeplinit sarcinile în acest sens, Sigismund Bathory neîncrezător, pune la cale un complot împotriva lui. Pentru aceasta s-a folosit și de Răzvan, fostul hatman al lui Aron Vodă, care acum era șeful gărzii ungurești.
Aron a fost prins de oștile transilvănene și închis cu toată familia la Vințu de Jos, Alba în mai 1595, unde a și murit în iunie 1597. Este îngropat în biserica lui Mihai Viteazul din Alba Iulia. Locul pe tron a fost luat de Răzvan, care ca domnitor și-a luat și numele de Ștefan. Supranumele de „Tiranul”, cu care apare în istoriografia noastră actuală, i-a fost fixat definitiv de către principele-cărturar al neamului românesc, Dimitrie Cantemir. Desfrânarea sa, la care se adăuga fiscalitatea excesivă promovată de el, au făcut ca imaginea acestui domn în epocă şi peste timp să aibă mult de suferit.
La 12 septembrie 1882 s-a născut Ion Agârbiceanu, scriitor, membru al Academiei Române. Ion Agârbiceanu este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români, nuvele ale sale fiind incluse în programa şcolară din România. Însă Ion Agârbiceanu a fost mai mult decât un scriitor de nuvele. Se crede că viața scriitorului clujean ar putea servi drept subiect de film.
Ion Agârbiceanu a fost una dintre cele mai proeminente figuri publice din România. El a fost, pe rând, preot greco-catolic într-un sat de munte, preot militar în timpul Primului Război Mondial, inclusiv în Rusia, protopop al Clujului și canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla. Însă a fost și parlamentar în mai multe rânduri, iar într-unul dintre mandate a ajuns și vicepreședinte al Senatului.
Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882 la Cenade. Studiile primare le-a făcut la școala din sat, iar cele medii la Blaj. Au urmat apoi studiile universitare la Budapesta, unde Ion Agârbiceanu a terminat mai întâi Facultatea de Teologie, apoi pe cea de Litere.
Întors în Transilvania, a fost numit preot în Bucium-Șasa din Munții Apuseni, acolo unde a avut ocazia să descopere viața grea a moților, care i-a inspirat apoi multe dintre scrieri. Apoi, a fost transferat la Orlat, o prosperă așezare care era odinioară sediul unui regiment de grăniceri.
Pe lângă activitatea pastorală, Ion Agârbiceanu a început să publice în ziarele „Tribuna” din Sibiu, „Gazeta de Transilvania” din Brașov, „Cultura creștină” din Blaj şi „Semănătorul” din București.
În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, Ion Agârbiceanu a fost unul dintre românii ardeleni care au întâmpinat cu entuziasm intrarea Armatei Regale Române în Transilvania. A fost nevoit, de aceea, să se retragă o dată cu trupele române, mai întâi în Moldova, apoi a fost trimis în Rusia ca preot militar al Corpului de Voluntari Ardeleni care luptau pentru Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Sacrificiile sale din perioada războiului i-au fost recunoscute și răsplătite: Ion Agârbiceanu a fost mutat la Cluj, unde a devenit protopopul greco-catolic al capitalei Transilvaniei, iar din 1919 a devenit membru corespondent al Academiei Române. Din 1931, episcopul Iuliu Hossu i-a oferit demnitatea de canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla.
Opera socială a lui Agârbiceanu l-a ferit de persecuțiile pe care le-au îndurat alți prelați greco-catolici în perioada comunistă. După moartea lui Stalin, Ion Agârbiceanu a devenit, în 1955, membru plin al Academiei Române, iar în 1963 s-a stins din viață la Cluj.
Personalitate emblematică a literaturii romane, Ion Agârbiceanu a creat o operă cu multiple valenţe. El a scris reminiscente foiletoane, o sumedenie de scrisori presărate cu un timbru umoristic, dar şi lucrări de reflecţii social-filosofice. Cele mai importante scrieri ale sale sunt „Tempi passati”, volum premiat de Societatea Scriitorilor Români, şi „Oameni de ispravă”, o serie de evocări ale unor personalităţi culturale ale vremii. Cel mai important roman prin subiectul abordat este „Legea minţii”, scriere terminată în 1915, publicata abia peste 12 ani. Romanul lui Agârbiceanu este romanul formării, contradicţiile şi conflictele personajului ca individualitate, în raport cu realitatea umană şi socială înconjurătoare. Apar conflicte deosebit de ample, având în vedere faptul că eroul romanului dă dovadă, în lupta sa absolută pentru dreptate, de un mare fanatism justițiar. Realismul mitic al lui Ion Agârbiceanu îşi are sursa în întâlnirea dintre naturalism şi miţos, ceea ce este modern.
Ion Agârbiceanu descoperă în masa epică a unor scrieri pagini de mare poezie naturalistică, pe lângă portretele rurale emoţionante şi inocent existenţiale. Elementele folclorice ţin de lumea credinţei şi superstiţiilor, scriitorul fiind împins de un profund înţeles antropologic. Mai rafinat decât Slavici şi mai poet decât Rebreanu, Ion Agârbiceanu a fost un geniu neobosit, mânat de o fantezie epică, care-i oferă o unicitatea netă în cadrul literaturii române.
La 12 septembrie 1920, la Anvers, la Jocurile Olimpice de vară, este arborat pentru prima dată steagul olimpic cu cinci inele, reprezentând cinci continente.
La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, în condiţiile dictate de URSS, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul cu Aliaţii occidentali şi URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Reprezentanţii Guvernului şi Înaltului Comandament Român la Moscova au fost: Ministrul de Stat şi Ministrul de Justiţie L. Patraşcanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutantul Majestăţii Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Stirbey şi domnul G. Popp, având depline puteri. Reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) a fost Mareşal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinovski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii. După lovitura de stat de la 23 august şi până la 12 septembrie 1944, în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici, un număr de 114.000-160.000 de soldați români fiind luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege. Aceştia au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică, aproximativ o treime dintre ei murind pe drum. La articolul 16, Convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări. Pe lista autorilor interzişi figurau mari nume ale culturii noastre naţionale cum ar fi Gheorghe Şincai, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade şi chiar marele dramaturg de origine evreiasca, Mihail Sebastian.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com