La 13 septembrie anul 509 î.e.n. a fost inaugurat Templul lui Jupiter Optimus Maximus pe Colina Capitoliului din Roma. Templul lui Jupiter Optimus Maximus, cunoscut şi sub numele de Templul lui Jupiter Capitolinus, a fost cel mai important templu din Roma antică.
La 13 septembrie a anului 335 a fost sfinţită, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, Biserica Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri), din Ierusalim. În afară de loc considerat de către tradiție a fi cel al execuției și al mormântului lui Isius, mai târziu complexului i-au fost adăugate de către legendele creștine noi și noi semnificații istorice și teologice: a devenit astfel noul centru (sau buric) al lumii , dislocând tradiția evreiască care desemna drept centru al lumii înălțimea Moria, contrazicând chiar Biblia. Locul ales de Constantin pentru Biserica Sfântului Mormânt a devenit în tradiția creștină și decorul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac. O curte din interiorul complexului constantinian a început să fie considerată de tradiția creștină a fi și locul unde Iisus a alungat comercianții din împrejurimile Templului. Iar mormântul (craniului) lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai, va fi și el considerat de către tradițiile creștine a se afla sub Golgota, relocalizat fiind din Hebron sau muntele Moria, unde-l punea de obicei tradiția evreiască. Biserica Sfântului Mormânt a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini si in fiecare an pe 13 septembrie este celebrata sfinţirea sa.
La 13 septembrie 1739, fiul lui Antioh Cantemir, Constantin, care lupta cu fratele său, Dumitraşcu, în armata rusă, intră în Iaşi. În Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica (1726-1733), fiii lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dimitrie sau Dumitraşcu, ajunseseră cel dintâi ban, iar cel de-al doilea – mare comis. În jurul lor se grupase un partid puternic, care îi considera ca uzurpatori pe domnii trimişi direct de la Constantinopol. În 1736, Constantin şi Dimitrie, descendenţi ai fostelor familii domnitoare Cantacuzino din Ţara Românească şi Cantemir din Moldova, au fost chemaţi în Rusia. Constantin a fost numit general de brigadă, indiciu că guvernul rus avea de gând să-i facă domni, pe cel dintâi – în Moldova şi pe cel de-al doilea – în Ţara Românească. Ambii au participat în război, în fruntea corpurilor de voluntari români care se constituiseră pentru a lupta împotriva turcilor.
La mijlocul lunii iulie 1739, armata rusă se îndreaptă spre Nistru şi, la 17 august, nimiceşte oastea turco-tătară la Stăuceni. Hotinul capitulează la simpla somaţie a comandantului rus. O parte din trupele turceşti se retrag spre Bender, iar alta trece Dunărea. Detaşamentul lui Constantin Antioh Cantemir, format din trei mii de oameni, intră în Iaşi, de unde Grigore Ghica se retrăsese în Ţara de Jos. Comandanţii ruşi sunt primiţi cu toate onorurile în capitala Moldovei. Se încheie o „convenţie”, prin care Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei, care garanta boierilor şi clerului menţinerea privilegiilor lor. Ţara trebuia să întreţină o armată permanentă de 20.000 de oameni, să înfiinţeze un corp de salahori pentru a lucra la fortificaţii şi să plătească o contribuţie de război.
După bătălia de la Stăuceni şi capitularea Hotinului, generalul rus Constantin Cantemir, rânduit să formeze cu „cazacii, ruşii şi valahii săi” aripa dreaptă a armatei ruse, l-a trimis pe fratele său Dumitraşcu să urmărească pe domnul Grigore Ghica până la graniţa Ţării Româneşti. Curentul antiotoman era atât de puternic, încât până şi adepţii lui Ghica, călăraşii şi servitorii boierilor, au trecut de partea fraţilor Cantemir.
În cimitirul din satul Stăuceni (în prezent raionul Hotin) se află un mare zid funerar de pământ. Acolo sunt înmormântaţi soldații ruși, care au căzut în bătălia de la Stăuceni în anul 1739.
La 13 septembrie 1875, Mihai Eminescu îl duce, pentru prima dată, pe Ion Creangă la „Junimea”, unde acesta citeşte povestea „Soacra cu trei nurori”.
La 13 septembrie 1913 a decedat Aurel Vlaicu, pionier al aviaţiei mondiale, inginer şi constructor de avioane, prăbuşindu-se cu avionul său, în timpul unei încercări de trecere peste Munţii Carpaţi. Primul avion construit şi pilotat de Aurel Vlaicu (1882-1913) a zburat pe data de 17 iunie 1910. Evenimentul a avut loc pe câmpul Cotrocenilor, avionul ridicându-se la o înălţime de 3-4 metri şi zburând pe o distanţă de circa 40 metri. La 23 iulie acelaşi an, Vlaicu mai face o încercare, iar de această dată parcurge o distanţă de 400 metri, la o înălţime de 4 metri.
Al treilea zbor, care a avut loc pe 10 august, a fost un adevărat succes, pentru că aeroplanul a parcurs 4 kilometri. În 27 septembrie 1910, la propunerea Ministerului de Război, Vlaicu a dus, în zbor, un mesaj de la Slatina la Piatra-Olt. Din acel moment, România a devenit a doua ţară, după Franţa, care a folosit avionul în scopuri militare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com