La 15 august 1530 a fost terminată construcţia Mânăstirii Humor, ctitorie a marelui logofăt Teodor Bubuiog, opera a zugravului Toma de la Suceava. Biserica mănăstirii are hramurile Adormirea Maicii Domnului (sărbătorit în fiecare an pe 15 august) și Sfântul Mucenic Gheorghe (sărbătorit la 23 aprilie). Mănăstirea Humorului a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004. Ansamblul mănăstiresc este format din patru obiective: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Gheorghe” – construită în 1530, ruinele caselor mănăstirești datând din secolele XVI – XVIII, turnul clopotniță datând din secolul XIX, turnul lui Vasile Lupu construit în 1641. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Humor, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Sucevița și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.
La 15 august 1649, armata ucraineană, condusă de Bogdan Hmelniţki, a repurtat o victorie în faţa armatei poloneze lângă Zboriv. Nimerind într-o situaţie catastrofală, regele Poloniei s-a adresat hanului crimeean ca acesta să-l impună pe Bogdan Hmelniţki să încheie pace. Acordul de pace de la Zboriv i-a dat posibilitate lui Bogdan Hmelniţki să consolideze situaţia în statul ucrainean. Acordul de pace de la Zboriv a fost primul document oficial, în care a fost fixată autonomia căzăcească.
În ziua de 15 august a anului 1714 a murit Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache. Constantin Brâncoveanu (1654 -1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
La 15 august 1870, în revista „Convorbiri literare” a fost publicat poemul lui Mihai Eminescu „Epigonii”. Mihai Eminescu a scris poezia „Epigonii” pe când avea douăzeci de ani și era student la Universitatea din Viena, ea fiind o artă poetică – specie a genului liric ce concretizează viziunea despre lume şi viaţă a unui scriitor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale expusă într-un limbaj literar care îl particularizează. Termenul „epigon”, la care recurge Mihai Eminescu, provine din elenă și înseamnă „născut după…”. Cu timpul el a devenit peiorativ și
în opera eminesciană, termenul „epigonii” îi desemnează pe scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, catalogaţi drept urmaşi nedemni ai celor care au pus primele cărămizi la temelia literaturii româneşti.
Prima parte a poemului „Epigonii” cuprinde o amplă enumerare a scriitorilor înaintaşi, prezentaţi din profile diferite, de la elogiere până la tente de ironie. Cea de-a doua parte conţine o antiteză, definind trăsăturile divergente ale generaţiilor poetice evocate.
Admirația pentru trecutul literar îmbracă încă din prima strofă forme de superlativ zilele de aur a scripturilor române. Poetul vede în perioada pașoptistă asupra căreia își va concentra toată atenția în strofa următoare epoca de aur a literaturii noastre. Cantemir – croind la planuri din cuțite și pahară, Alexandrescu – palid stinge sânta candel-a sperării, Donici – cuib de-nțelepciune, Țichindeal – gură de aur, Mumulean – glas cu durere, Mureșeanu – preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet, Văcărescu – cântând dulce a iubirii primăvară, Negruzzi – șterge colbul de pe cronice bătrâne, Alecsandri – nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază sunt doar câțiva dintre precursorii care au netezit drumul creației literare pentru generația de la 1848. Meritul acestora constă, în primul rând, în contribuția lor la dezvoltarea limbii literare – văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.
Autorul „Epigonilor” îi caracterizează și pe unii reprezentanți de frunte ai mișcărilor revoluționare din Țara Românească. Lui Heliade, care a jucat un rol important în cultura și politica țării, Eminescu îi dedică o strofă întreagă cu aluzii la Biblice și poate la Echilibru între antiteze. Pentru Eminescu opera lui Heliade este un adevăr combinat cu mituri, iar autorul un munte cu capul de piatră, bântuit de furtuni. În felul acesta, poetul prefigurează metaforic contradicțiile din activitatea lui Eliade care stă și astăzi ca o enigmă în fața lumii, apărând ca o stâncă arsă dintre nouri de eres.
În partea a doua a poemului Eminescu îi compară pe poeții contemporani, fără a-i numi, cu predecesorii săi. El îi găsește lipsiți de ingenuitate, de elanul tineresc (inimi bătrâne, urâte), ipocriți (măști râzânde), patrioți numai în vorbe, reflexivi, blazați în cuget, nesinceri și atinși de scepticism și de un pesimism fără leac, încât deși trăiesc în prezent, acești poeți sunt inactuali. Înaintașii făceau marea să cânte, epigonii mânjesc marea cu valuri. Înaintașii puneau steaua să zboare, epigonii cârpesc cerul cu stele. Tot ceea ce la înaintași era dinamic, vibrant, la epigoni a devenit încremenit (marea noastră-i de îngheț), incolor (cerul epigonilor e sur și rece).
Însă vina capitală a epigonilor stă în lipsa entuziasmului, în scepticism, în incapacitatea de a avea un ideal pozitiv, de a crea o altă lume pe astă lume de amar.
Pe mulți dintre scriitorii înaintași din „Epigonii” Eminescu i-a cunoscut din „Lepturariul” lui Aron Pumnul, fiind elev la Gimnaziul din Cernăuți și bibliotecar în biblioteca profesorului său iubit.
La 15 august 1945 împăratul Hirohito anunță la radio capitularea necondiţionată a Japoniei. Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al Doilea Război Mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa numita „declarație de la Potsdam”. Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțând pe 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale. O copie a discursului de pe 17 august destinată forțelor armate japoneze nu menționa bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. La 28 august a început ocupația Japoniei. La 2 septembrie guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al Doilea Război Mondial.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com