La 16 mai 1648 oastea căzăcească a lui Bogdan Hmelniţki a repurtat o victorie în faţa oastei poloneze lângă localitatea Jovti Vodî. Aceasta a pus începutul Războiului de eliberare din anii 1648-1654. Bătălia de la Jovti Vodî a intrat în istorie ca prima victorie, obţinută de oastea zaporojeană sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelniţki. El a fost ales hatman la 21 ianuarie 1648. Mai târziu, mai mulţi istorici îl vor învinui pe Bogdan Hmelniţki că nu s-a folosit de această victorie şi de demoralizarea armatei poloneze şi n-a înaintat mai departe, spre Ucraina Apuseană, dar s-a retras la Cighirin, unde a stat două luni de zile. Exact după 38 de ani de la victoriile triumfale ale lui Bogdan Hmelniţki, Moscovia şi Polonia au împărţit între ele Ucraina.
La 16 mai 1812 a fost semnată Pacea de la București prin care se încheia războiul ruso-turc (1806-1812). Jumătatea de est a Moldovei ce avea să fie denumită Basarabia, intră în componența Rusiei. Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871). Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare. Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română. Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar.
La 16 mai 1817 s-a născut istoricul, etnograful, scriitorul, activistul public ucrainean Mykola Kostomarov. Mykola Kostomarov (1817-1885) a fost unul dintre fondatorii Frăţiei Chiril şi Metodiu, care a început să activeze la Kiev în 1845. El a scris programul acestei societăţi progresiste, fapt pentru care a şi fost arestat. Moştenirea ştiinţifică a lui Mykola Kostiumarov este enormă. El este autorul unor lucrări fundamentale despre istoria Ucrainei din secolele XVI-XVIII.
În ziua de 16 mai a anului 1954 s-a stins din viaţă, la Jilava, monseniorul Vladimir Ghika, deţinut politic in timpul regimului comunist din România. A fost diplomat, scriitor, om de caritate şi preot catolic român, nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghika, ministru de externe al României. După venirea la putere a comuniștilor refuză să plece cu trenul regal, alegând să rămână în mijlocul credincioşilor. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus. La 27 martie 2013 Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan, ucis din ura față de credinţă, la 16 mai 1954”. După beatificare, Vladimir Ghika este sărbătorit la 16 mai, data martirajului său.
La 16 mai 1980 scriitorul român Marin Preda a murit subit la casa de creaţie de la Mogoşoaia. Marin Preda (1922-1980) a fost nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române. Marin Preda debutează în aprilie 1942 cu schița „Părlitu’”. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițe și povestirile. Experiență sa militară o descrie în romanele „Viața ca o pradă” și „Delirul”. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski „Demonii”. Romanul său „Marele singuratic”, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman „Cel mai iubit dintre pământeni”. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Națională. Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosar au dispărut. Familia lui Marin Preda este convinsă că moartea fulgerătoare a scriitorului are o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” și a survenit în condiții oculte.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com