La 2 ianuarie anul 17 e.n., în exilul de la Tomis (în prezent Constanţa), a murit Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei Antice (născut în anul 43 î.e.n.). În toamna anului 8 e.n. împăratul Augustus, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, decide exilarea lui Publius Ovidius Naso pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia incriminată este cu mare probabilitate „Ars amatoria” („Arta iubirii”), care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În „Tristia” – operă poetică scrisă în exilul de la Tomis, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus. Poetul a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma. Pierzând orice speranţă de a se întoarce în „oraşul veşnic”, Ovidiu a compus pentru piatra sa funerară următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.
La două mii de ani de la moartea sa, Ovidiu a fost reabilitat printr-o Hotărâre a Consiliului Municipal din Roma ca o reparaţie a prejudiciului grav adus poetului.
Domnul Țării Românești, Radu de la Afumați, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost ucis la 2 ianuarie 1529. Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea) a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529. A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica domnitorului Neagoe Basarab. Spre finele anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, s-a ridicat împotriva domnului, surprinzându-l fără oastea care l-ar fi putut apăra. Radu a fost nevoit sa fugă în graba în apusul țării, unde spera că va găsi ajutorul boierilor Craiovești, dar dușmanii l-au ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici măcar lăcașul sfânt în care Radul de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziţi ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529. Tot în acea zi a fost ucis şi fiul său, Vlad.
Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Argeş, deasupra mormântului său fiind așezată o lespede frumoasă de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând. Viteazului domn muntean Radu de la Afumați a purtat douăzeci de războaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt în care s-a aflat la cârma Țării Româneşti. Deşi scurtă şi mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau la tronul sprijiniți de Poarta Otomană, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai glorioase lecții de rezistență prin luptă, împotriva Imperiului Otoman, una dintre marile puteri ale lumii la acea dată, care cotropise și transformase deja în pașalâcuri Grecia, Bulgaria și Serbia.
La 2 ianuarie 1649, Oastea zaporojeană a lui Bogdan Hmelniţki a intrat triumfător în Kiev. Înainte de aceasta, în anul 1648, cazacii zaporojeni, în frunte cu hatmanul Bogdan Hmelniţki, au obţinut victorii în luptele de la Jovti Vodî, Korsun, Pyliavţi. La începutul lui octombrie hatmanul a întreprins un raid demonstrativ spre Lviv şi Zamostia, luând o contribuţie mare, apoi s-a îndreptat spre Kiev. La 2 ianuarie 1649 Hmelniţki a intrat triumfător în Kiev, prin Porţile de Aur. El a fost întâmpinat ca un adevărat erou – eliberator al Ucrainei. Printre mulţimea care a venit să-l salute pe hatman au fost Patriarhul Ierusalimului Paisie, mitropolitul Kievului Silvestr Kosiv, profesori şi studenţi ai Colegiului Movilean din Kiev. Patriarhul, în mesajul său de salut, l-a numit pe hatman „stăpân luminat şi cneaz al Rusiei”.
La 2 ianuarie 1882 s-a născut Ion Teodorescu-Sion, pictor și desenator român (d. 1939). În anul 1923 pictorul Ion Teodorescu-Sion a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu grad de Ofițer, primind și medalia „Bene Merenti”. În același an pictorul a venit pe litoralul Mării Negre, unde s-a dedicat pictării și ilustrării acestui spațiu. Ion Theodorescu-Sion a ilustrat volumul „Satul meu” de Ion Pillat, iar ultima sa expoziție personală a avut loc în anul 1937. Victor Eftimiu l-a caracterizat astfel: „Evocări istorice sau viziuni de basme, alături de priveliști realiste, denotă o bogăție de teme, o preocupare de a nu se repeta, o varietate de subiecte care îi fac un loc aparte în plastica noastră. Departe de a fi un primitiv, el rămâne un rafinat, un exponat sincer al pământului românesc, un călător în lumi legendare, un tradiționalist cult, care știe să-și transfigureze modelele, dându-le viață, de actualitate stringentă și de profilări în eternitate”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.liberti.com