La 2 iunie 1652 a avut loc Bătălia de lângă Batog, în care oastea ucraineană, sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelnițki, a zdrobit armata poloneză. Aceasta a fost ultima victorie repurtată de Bogdan Hmelnițki. Peste doi ani ucrainenii vor căuta susținere din partea Moscovei, însă vărsările de sânge în Ucraina nu vor înceta.
La 2 iunie 1816 s-a născut Constantin A. Rosetti, om politic liberal, fruntaș al Revoluției române de la 1848, promotor al ziaristicii românești moderne, scriitor, director al Teatrului Național din București (1859-1860), membru fondator al Societății Academice Romane. În timpul revoluției din 1848 Constantin A. Rosetti a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor, secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție la București și redactor al ziarului „Pruncul român”. După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic. Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris versuri sentimentale și patriotice, a tradus din Byron, Beranger, Lamartine, Hugo. În 1867 C. A. Rosetti a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii literare române, care a devenit ulterior Academia Română. A decedat în 1885.
La 2 iunie 1917 la Chișinău, gubernia Basarabia, s-a constituit Societatea Culturală Moldovenească. Președinte de onoare al Societății a fost Vasile Stroescu, președinte — P. Gore, vicepreședinte — Vl. de Herța. Vasile Stroescu (1845-1926) a fost un cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura națională. S-a născut în familia comisului Vasile Stroescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kameneţ-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odesa. A studiat dreptul la Universitățile din Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa și Africa. Licențiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoștință cu scriitorul Alexandru Hâjdău, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga. A fost specialist în drept, dar îl preocupa și istoria, literatura, științele agricole. Drept recompensă pentru actele de binefacere și contribuția la trezirea conștiinței naționale, este ales ca membru onorific al Academiei Române la 24 mai 1910. De asemenea, a fost și președinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul președinte al Parlamentului României Mari (1919). S-a stins din viață la București în 1926. I-au fost organizate funeralii naționale.
La 2 iunie 1964 s-a stins din viață Dumitru Caracostea, critic și istoric literar român, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române. Dumitru Caracostea s-a născut la 10 martie 1879, la Slatina. Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile în localitatea natală și le-a continuat la vestitul Colegiu „Sfântul Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București. Își ia licența în 1908. De menționat, că Dumitru Caracostea a fost discipolul profesorilor cu renume Titu Maiorescu, Ion Bianu, Ovid Densușeanu. Influența acestora este hotărâtoare asupra formării sale științifice.
În 1909 Dumitru Caracostea obține o bursă și pleacă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lubke. În anul 1913 Dumitru Caracostea susține două doctorate: unul în filosofie, altul în filologie romanică. Din 1920 devine docent la Universitate, iar în anul 1930 – profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular. Dumitru Caracostea aduce o mare contribuție la înființarea, în 1933, a Institutului de Istorie Literară și Folclor.
Dumitru Caracostea a desfășurat și o activitate politică. În anul 1940, într-o perioadă foarte scurtă – de trei luni, a fost ministrul educației naționale. În timpul războiului Dumitru Caracostea a îndeplinit funcția de director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.
În anul 1948, după instaurarea regimului comunist în România, Dumitru Caracostea a fost exclus din învățământ. În pofida vârstei sale înaintate a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic, fără a fi judecat.
Omul de știință, Dumitru Caracostea a colaborat cu studii şi articole la numeroase publicaţii ale vremii: „Adevărul literar”, „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa Românească” etc.
Întreaga sa activitate a stat sub semnul dorinţei de a realiza o metodă ştiinţifică în studierea şi aprecierea actului artistic: „Arta cuvântului la Eminescu”, „Expresivitatea limbii române”, „Creativitatea eminesciană”, „Critici literare”. Aceeaşi concepţie a aplicat-o şi în domeniul folcloristicii, după cum reiese din studiul său monografic asupra „Mioriţei” şi, mai ales, din volumul „Poezia tradiţională română”, apărut în 1971, după moartea sa.
Deosebit de important este studiul lui Dumitru Caracostea „Problemele tipologiei folclorice” (ediție postumă), considerat un adevărat deschizător de drum în care „ideile poetice principale din folclor sunt urmărite progresiv, de la centrul familiei până la problemele mari ale vieţii şi existenţei universale”.
La 2 iunie 1992 patrioții români Ilie Ilașcu, Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Lesco și Petru Godiac, au fost arestați și aruncați în închisoare de către separatiștii transnistreni cu ajutorul serviciilor secrete ale Federației Ruse (GRU), de persoane care purtau uniforme cu însemnele Armatei a 14-a a fostei Uniuni Sovietice, fiind acuzați de „crime de război și acțiuni de terorism”. În urma pronunțării sentinței, fără drept de recurs, din 9 decembrie 1993 Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte prin împușcare, iar ceilalți 5 membri la privațiune de libertate pe termene de la 2 până la 15 ani. Procesul de judecată a fost considerat neechitabil, deoarece de-a lungul lui nu s-a respectat prezumția de nevinovăției şi au fost administrate probe prefabricate pentru susținerea acuzațiilor, membrii „grupului Ilașcu” fiind condamnați pentru „delictul” de a fi luptat pentru independența şi integritatea țării lor de baștină – Republica Moldova (succesoarea de drept a RSSM.), devenită stat independent din 1991. După eliberarea sa, Ilie Ilașcu a intentat un proces, în urma căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la 8 iulie 2004, că guvernele R. Moldova și F. Ruse se fac vinovate de condamnarea și ținerea în detenție a acestor deținuți politici și a dispus eliberarea imediată și necondiționată a celor care mai erau în închisoare. Autoritățile separatiste de la Tiraspol nu s-au supus deciziei CEDO și insistențelor repetate ale diferitor structuri internaționale.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com