La 2 septembrie 1442 Bătălia de pe Ialomiţa se încheie cu victoria lui Iancu de Hunedoara asupra turcilor. Ea marchează începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara. Bătălia de pe Ialomiţa a fost un conflict armat desfăşurat în Ţara Românească între otomanii conduşi de beylerbey-ul Rumeliei, Sehabeddin, şi voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456). Acesta pătrunsese în Ţara Românească în 1442 şi-l înlocuise pe Vlad Dracul (1437-1442, 1444 -1447) cu fiul lui Dan al II-lea (1420-1421, 1422-1427, 1427-1431), Basarab al II-lea (1442-1444). În august 1442, o mare oaste otomană (istoricii contemporani o apreciază la 80.000 de oameni) trece Dunărea pe la Nicopole, cu ordinul de a redresa situaţia. Otomanii cuceresc cetatea Târgovişte şi pornesc apoi în grupuri, după pradă. Beylerbey-ul, cu cea mai mare parte, a armatei înaintează pe Valea Ialomiţei, spre Pasul Buzău. Pe 2 septembrie 1442, Iancu, în fruntea a circa 25.000 de oşteni, îl atacă pe râul Ialomiţa, folosind teritoriul muntos şi strâmt, şi obţine o strălucită victorie.
La 2 septembrie 1621 a început Bătălia de la Hotin, ea făcând parte din Războiul polono-otoman din 1620-1621. Bătălia care a durat mai mult de o lună s-a dat între Uniunea Polono-Lituanianǎ sub conducerea lui Jan Karol Chodkiewicz (1560-1621) și Imperiul Otoman, sub conducerea sultanului Osman al II-lea (1604-1622).
Oastea sultanului Osman al II-lea, cu un efectiv de 130.000 – 150.000 de veterani turci, a pornit de la Adrianopole spre frontiera cu Polonia. Turcii, după ce au obținut victoria în Bătălia de la Țuțora, localitate de lângă Iași (17 septembrie – 7 octombrie 1620), au sperat să cucerească teritoriile ucrainene, aflate în componența Poloniei. Comandantul Uniunii Polono-Lituaniene, hatmanul lituanian Jan Karol Chodkiewicz a trecut Nistrul în septembrie 1621 cu aproximativ 35.000 de soldați și s-a așezat în Cetatea Hotinului, blocând drumul oastei otomane. Sosirea a 40.000 de cazaci zaporojeni sub comanda hatmanului Petro Konașevici-Sagaidacinyi, a ajutat la obținerea victoriei antiotomane. Hatmanul cazacilor zaporojeni a fost rănit într-o încăierare cu turcii, care a și cauzat moartea lui în anul următor.
Hatmanul lituanian i-a ținut pe turci în câmp deschis timp de o lună întreagă, până ce prima zăpadă din toamnă l-a determinat pe Osman al II-lea să-și retragă forțele reduse. Victoria a fost obținută de Polonia cu sacrificii, cu câteva zile înainte de asediu, bătrânul hatman lituanian a murit de epuizare în cetate la 24 septembrie 1621. Forțele Uniunii au trecut apoi sub comanda lui Stanisław Lubomirski (1583-1649). Bătălia a marcat sfârșitul unei lungi perioade de războaie.
La Bătălia de la Hotin, precum și la cea de la Țuțora, a participat tânărul principe moldovean, Petru Movilă. Sub zidurile cetății medievale moldovenești el a fost rănit. A plecat cu oastea poloneză în Polonia, cumpărându-și moșii lângă Kiev și nu s-a întors în Moldova. Îl aștepta activitatea de mitropolit al Kievului și de apărător al întregii ortodoxii.
La 2 septembrie 1848, în timpul celei de-a treia Adunări naționale de la Blaj, cei 60 000 de participanți declară că nu recunosc „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria și reafirmă revendicările țărănimii iobage. Se formează oastea populară sub conducerea lui Avram Iancu. Avram Iancu (1824-1872) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
La 2 septembrie 1937 a încetat din viaţă Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internaţional şi iniţiator al mişcării olimpice moderne. Pierre de Coubertin s-a născut la Paris, la 1 ianuarie 1863, într-o familie aristocratică și a murit la Geneva. A fost al doilea președinte al Comitetului Internaţional Olimpic în perioada 1889 — 1916 și 1919 — 1925.
La 2 septembrie 1945 Japonia a semnat actul de capitulare necondiţionată, ceea ce a însemnat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Capitularea Japoniei a pus capăt luptelor celui de-al Doilea Război Mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa numita „declarație de la Potsdam”. Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțând pe 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați.
În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale. O copie a discursului de pe 17 august destinată forțelor armate japoneze nu menționa bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupația Japoniei. Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unități japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldați japonezi rătăciți au continuat lupta și nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com