La 29 aprilie 1429 Ioana d’Arc ajunge pentru a ajuta la Asediul Orléans-ului. Asediul Orléans-ului și eliberarea ulterioară de către trupele Ioanei d’Arc a marcat un punct de cotitură în Războiul de 100 de Ani. Eliberarea Orléans-ului a fost primul succes major al trupelor franceze după înfrângerea dezastruoasă de la Azincourt din 1415. Situația disperată a Orléans-ului, care avea o mare importanță strategică și morală pentru poporul francez, a fost salvată de apariția bruscă pe scena politică a țărancei Ioana d’Arc în fruntea trupelor franceze, care într-un timp scurt au ridicat asediul orașului. Contemporanii cred că, Orléans-ul odată căzut, precum și încoronarea lui Henric al VI-lea, fiul regelui Henric al V-lea al Angliei, ar fi sfârșit independența Franței ca stat.
La 29 aprilie 1877 Adunarea Deputaţilor din România adoptă o moţiune prin care se declară starea de război cu Imperiul Otoman, conflagraţie care ulterior va purta numele Războiul pentru independența României. Moţiunea a fost votată cu 58 voturi pentru, 29 contra şi 5 abţineri. Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel. Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.
La 29 (16) aprilie 1879 s-a născut Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pisculescu), scriitor și preot ortodox, profesor de teologie și membru al Academiei Române. Gala Galaction, aromân de origine, s-a născut la 29 (16) aprilie 1879 în Dibești, județul Teleorman. Tatăl său era țăran, iar mama – fiică de preot. După cursul elementar urmat în satul natal şi la Roşiorii de Vede (1886-1890), învaţă la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde îl are coleg pe Ion Theodorescu (Tudor Arghezi). Pasionat de lectură, citeşte enorm, mai ales din literaturile română şi franceză, fiind cucerit de precursorii simboliştilor şi de proza artistică şi mistică. Scoate, împreună cu alţi colegi de liceu, revista „Zig-Zag”. Frecventează cenaclul lui Alexandru Macedonski.
Gala Galaction debutează în 1896, cu schiţa „Pe terasă” în revista „Adevărul ilustrat”, colaborând şi la „Liga ortodoxă”, iar cu versuri – la „Aurora” din Roşiori de Vede. În 1898 devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere, dar în anul următor trece la Facultatea de Teologie. Începute în capitală, studiile teologice vor fi continuate la Cernăuţi şi încununate cu un doctorat (1909). În aceşti ani Gala Galaction publică intermitent proză scurtă în „Revista modernă”, „Literatură şi artă română”, „Revista idealistă” şi „Viitorul”, scoate, împreună cu Tudor Arghezi şi Vasile Demetrius, revista „Linia dreaptă” (15 aprilie 1904), în care semnează pentru prima dată cu pseudonimul Gala Galaction.
Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).
Între anii 1928-1934, împreună cu Vasile Radu, Gala Galaction traduce Biblia în română din ebraică și greacă. Ea este publicată în 1938, când se împlineau 250 de ani de la apariţia Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Textul sfânt este precedat de o substanţială „Prefaţă”, în care se arătă menirea Sfintei Scripturi „de a pătrunde ca o reţea de apă vie ogoarele inimii şi ale literaturii româneşti“.
Gala Galaction a desfășurat o remarcabilă activitate literar-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum. După 1944 este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 – 1952.
Scriitorul și teologul Gala Galaction a întreprins călătorii în Țara Sfântă, Ungaria, Italia, Grecia și Egipt. În Israel, Primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea lui Gala Galaction, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă la grea încercare.
După o congestie cerebrală, Gala Galaction și-a petrecut ultimii ani de viață în pat. A decedat la 8 martie 1961, la București.
În ziua de 29 aprilie a anului 1928, la Chişinău este inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare. Autorul monumentului este sculptorul român Alexandru Plămădeală. Alexandru Plămădeală este considerat cel mai important sculptor basarabean din secolul XX. S-a născut în octombrie 1888 într-o familie de intelectuali (preoţi) în satul Buiucani, judeţul Chişinău. În timpul studiilor sale la Seminarul Teologic din Chişinău i-a avut colegi pe unii din personalităţile marcante ale timpului – poetul A. Mateevici, președintele Sfatului Țării, I. Inculeţ și D. Ciugureanu, primul ministru al Republicii Democratice Moldovenești, deputat în Sfatul României, compozitorul Al. Cristea ș.a. Concomitent făcea şi cursuri de artă la Şcoala de desen, condusă de cunoscutul pictor Vladimir Ocuşco. Asimilând primele cunoştinţe şi noţiuni despre artă, studiind în particular creaţiile diferitor artişti plastici, tânărul îşi propune să se consacre artei. În acest scop absolvă Şcoala Superioară de Pictură de la Moscova, angajându-se şi la diverse ateliere, îndeplinind diferite lucrări legate de artă. După absolvirea prestigioasei şcoli, Alexandru Plămădeală pleacă în oraşul Sankt Petersburg, unde se angajează în calitate de gravor de medalii la Monetăria statului timp de doi ani (1916-1918), după care revine la Chişinău. Aici este numit director al Şcolii Comunale de Desen, pe care o transformă ulterior în Şcoala de Arte Plastice (actualmente Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”). Astfel, la Chişinău este creată o a treia, după Bucureşti şi Iaşi, Şcoală de Belle Arte din România. Va deţine funcţia de director până în 1940, fiind în același timp şi profesor de sculptură, desen şi modelaj. Pentru a face cunoştinţă cu sistemul de învăţământ artistic din Europa şi cu arta europeană va întreprinde mai multe vizite de documentare în Finlanda (1916), Austria (1921), Italia (1921), Turcia și Germania, (1921), în mai multe oraşe mari ale Europei, la mănăstirile din România (1924). A avut o activitate dinamică şi intensă, a participat la majoritatea ediţiilor Saloanelor Oficiale de la Bucureşti, obţinând Premiul Ministerului Culturii şi Artelor la prima ediţie a Salonului (1924, pentru lucrarea Torso) şi Premiul Mare al Ministerului Culturii şi Artelor, la ediţia a XV-a (1938, pentru sculptura Tors). În 1923 a fost distins cu Ordinul Steaua României în gradul de Ofiţer, iar în 1927 cu Ordinul Coroana României în gradul de ofiţer. A participat activ la saloanele de pictură, sculptură, desen, gravură, artă decorativă şi fotografică organizate până în 1940 de Societatea de Arte Plastice din Basarabia. Fiind înzestrat cu mare har, dar şi cu o capacitate enormă de muncă, a practicat şi a lucrat în toate genurile artei (portret, nud, compoziţie de gen, plastică mică, bust funerar, sculptură monumentală). A contribuit la apariţia fenomenului plasticii sculpturale în Moldova, lucrările lui reprezentând de fapt cartea de vizită în arta plastică moldovenească. Studiind la şcoala rusească şi având multe tangenţe cu această cultură, evident, creaţia maestrului s-a aflat mai întâi sub influența artei ruseşti. Mai târziu el este absorbit de influenţa şcolii româneşti şi a celei europene.
Lucrează în diferite materiale: lemn, gips, fildeş, marmură, bronz. Capodopera sa artistică este monumentul lui Ştefan cel Mare. Pentru a executa schiţele lucrării autorul a făcut studii aprofundate în arhivele şi bibliotecile din Tighina, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, a consultat frescele multor biserici şi mănăstiri de la noi şi din România. Lucrările au fost începute în 1925 şi continuate pe parcursul a trei ani. În 1928 monumentul a fost instalat în Grădina Publică din Chişinău. Această lucrare este considerată apogeul creaţiei sale şi datorită ei sculptorul este considerat pe bună dreptate „autor al unei capodopere şi al mai multor lucrări celebre”.
La 29 aprilie 2016 a decedat Dmytro Gnatiuk, vestit cântăreţ de operă ucrainean, originar din satul Mamaivţi de lângă Cernăuţi. Dmytro Gnatiuk (1925-2016) s-a bucurat de mare popularitate şi ca interpret al legendarelor hit-uri ucrainene din anii 60 – „Două culori”, „Cântec despre ştergar” şi „Nu pot să nu te iubesc, Kievul meu natal”. În decursul activităţii sale artistice el a imprimat 15 discuri şi 6 şase discuri compact. S-a produs în roluri principale în cele mai vestite opere din clasica muzicală ucraineană şi universală. În calitate de regizor a pus în scenă circa 20 de spectacole. A activat ca regizor principal la Opera Naţională, ca profesor la Academia Naţională de Muzică „Piotr Ceaikovski” a Ucrainei. Dmytro Gnatiuk a fost deputat în Rada Supremă a Ucrainei, lui i s-a conferit titlul de Erou al Ucrainei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com