La 5 iulie 328 a avut loc inaugurarea podului, construit din porunca împăratului roman Constantin cel Mare (306-337), venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică. Podul lega malurile fluviului Dunărea între localitățile Celei – în apropierea orașului Corabia din județul Olt (Cetatea Sucidava) – de pe malul românesc și satul Ghighen din Regiunea Plevna (atunci Oescus) din Bulgaria. Este considerat cel mai lung pod din antichitate peste un curs de apă și unul dintre cele mai lungi din toate timpurile. Acesta este al doilea pod construit peste Dunăre de către arhitectul roman Theophilus Patricius, primul fiind renumitul Pod al lui Traian, de la Drobeta – Turnu Severin, care a servit în timpul războiului pentru cucerirea Daciei. Podul lui Constantin cel Mare avea lungimea de 2.437 metri, din care 1.137 metri peste albia Dunării, iar lățimea era de 5,70 metri, ridicându-se la 10 metri înălțime deasupra apelor fluviului. A fost o construcție cu piloni din piatră și mortar, pod de lemn în arc și suprastructură de lemn. Odată cu construirea acestui important edificiu şi din cauza atacurilor goţilor (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii şi cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului.
Podul lui Constantin cel Mare de la Celei – Sucidava a avut o însemnătate deosebită pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. O asemenea construcţie stabilă, costisitoare şi grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice, aparţinând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei şi a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică şi strategică marele val Brazda lui Novac. În împrejurări puţin cunoscute, dar legate, se pare, de atacurile goţilor la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 şi de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul dintre Sucidava şi Oescus a fost distrus. După alte informaţii, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării şi împotmolirile prin bancurile de gheaţă. Dar, indiferent de viaţa lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta şi a îndeplinit un însemnat rol istoric, în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană.
Podul lui Constantin cel Mare a fost menționat și de către Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Podul se află figurat pe o hartă redactată la Padova, între anii 1694-1699, de stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716). Cam în aceeași perioadă Luigi Ferdinando Marsigli, conte italian, geolog, matematician, botanist și ofițer aflat în slujba Sfântului Imperiu Romano-German, a încercat fără succes să localizeze acest pod. În secolul al XIX-lea Alexandru Popovici, profesor biolog, directorul Grădinii Botanice din Iași, și Cezar Bolliac, fruntaș al Revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar, au reluat cercetările din zonă, dar primele descoperiri științifice reale au fost făcute de către Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român, membru titular al Academiei Române, și Pamfil Polonic, arheolog și topograf, în anul 1902. În anul 1934, Dumitru Tudor, istoric, arheolog, egiptolog, numismat și profesor universitar român, cu importante descoperiri și studii despre Dacia romană, Drobeta, cavalerii danubieni, este cel care publică prima lucrare completă privind acest pod, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării în zona podului a fost efectuată în 1968, de către istoricul și arheologul Octavian Toropu.
La 5 iulie 1687 a fost publicată pentru prima oară lucrarea „Principiile matematice ale filozofiei naturale” de Isaac Newton, în care autorul a enunțat legile mișcării și legea atracției universale. Conține formularea legilor de mișcare a corpurilor (cunoscute frecvent și ca Legile lui Newton) ce constituie fundamentul mecanicii clasice, precum și Legea atracției universale. Tot în această lucrare Newton explică atât matematic, cât și fizic legile mișcărilor planetare, cunoscute sub numele de Legile lui Kepler, pentru că au fost deduse empiric de către Johannes Kepler pe baza observațiilor astronomice personale ale acestuia.
La 5 iulie 1871 s-a născut Nicolae Iorga, istoric, scriitor, publicist și om politic român. Nicolae Iorga (1871-1940) a fost cel de-al 34-lea prim-ministru al României, profesor universitar şi academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor şi filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist, opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații și cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25 000 de articole.
Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. A întocmit numeroase volume de izvoare. Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală, relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare.
La 5 iulie 1941 brigăzile 1 și 4 Mixte din cadrul Armatei Române au eliberat orașul Cernăuți de trupele Armatei Roşii. Bătălia de la Cernăuţi s-a desfăşurat la scurt timp după angajarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial. Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 si 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu. La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie. Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei.
La 5 iulie 2014 a plecat la cele veşnice ierarhul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Kievului şi întregii Ucraine Volodymyr (Viktor Sabodan). Ultimii ani ai preafericitului părinte au fost umbriţi de boala grea şi de lupta internă în cadrul Bisericii. În pofida acestor greutăţi, Mitropolitul Volodymyr a rămas fidel Bisericii şi până în ultima clipă a vieţii s-a rugat pentru soarta Ucrainei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com