La 7 mai anul 399 î.e.n. a murit filosoful grec Socrate. În anul 398 Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon, de crima de a nu recunoaște zeii cetăţii și de a fi introdus divinități noi şi în plus de coruperea tinerilor, aceştia cerând pedepsirea lui cu moartea. Judecătorii îl declară pe Socrate vinovat cu o mică majoritate de voturi. După 30 de zile de la pronunţarea sentinţei, timp în care a fost ţinut în lanţuri, Socrate îşi pune capăt zilelor bând otravă . A refuzat propunerea prietenilor săi de a-l ajuta să evadeze. Filosofia lui Socrate este centrată pe cunoaşterea de sine. Socrate a fost primul mare gânditor care a luat fiinţa umană ca obiect de meditație. Una din cugetările sale celebre a fost: „Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu”…
La 7 mai 558 un cutremur puternic distruge parțial catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, considerată una dintre minunile arhitectonice ale lumii. Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Theodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 26 decembrie 537 sub împăratul Justinian I. După numai două decenii, cutremurele puternice din 15 august 553, 14 ianuarie 557 și 7 mai 558, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit. Restaurarea i-a fost încredințată nepotului lui Isidoros din Milet, iar la 24 decembrie 563, Justinian apăsat de vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită. Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este o glorie a geniului constructiv uman. Ea a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani. După cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Ataturk.
La 7 mai 1775 ţinutul Bucovina este rupt din trupul Principatului Moldovei, în urma cedării sale de către Imperiul Otoman, Austriei. Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi (Imperiul Austriac), o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeași semnificație („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic. Această anexare chipurile era necesară Austriei pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771. Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica, care protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării sale, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată“, dar a fost în zadar. Marele vizir otoman a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Voda în palatul sau în 1777.
În ziua de 7 mai a anului 1897 a decedat Ion Ghica, personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat şi om politic. Ion Ghica a fost de cinci ori prim-ministru: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care ţările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societăţii Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori. Cartea „Scrisori către Vasile Alecsandri” este capodopera sa de scriitor. Ion Ghica a fost primul care a susținut apariția unei industrii și a unui comerț național.
La 7 mai 2007 arheologii israelieni au descoperit la sud de Ierusalim, mormântul lui Irod cel Mare. Irod cel Mare (74 î.Hr./73 î.Hr. – 4 î.Hr), a fost regele Iudeei (între 37 – 4 î.Hr.) aflată sub stăpânirea Romei. Este cunoscut pentru amplele sale proiecte din Ierusalim şi din alte părţi ale lumii antice, inclusiv reconstrucţia celui de-al Doilea Templu al Ierusalimului, numit uneori şi Templul lui Irod. Detalii ale biografiei sale au fost redate în lucrările istoricului romano-iudeu Iosephus Flavius, în secolul I d.Hr . În Biblie este menţionat că Irod ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Betleem, descrisă în capitolul 2 din Evanghelia după Matei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com