La 9 martie anul 1814 s-a născut poetul naţional ucrainean Taras Şevcenko. Taras Șevcenko (1814-1861) a fost un pictor și poet romantic, considerat poetul național al Ucrainei. Opera sa literară este apreciată ca fiind fondatoarea limbii și literaturii ucrainene moderne. A scris și în limba rusă și a creat opere valoroase ca pictor și ilustrator. Cartea de căpătâi a lui Taras Şevcenko – „Cobzarul” este pentru ucraineni în fel de Biblie. Ea era înfăşurată în ştergar brodat şi păstrată la icoane ca ceva sfânt. Taras Şevcenko este un apostol viu al adevărului. După cum remarcă poetul ucrainean Bogdan Lepkii, „Fără El… cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu noi!”. Şevcenkiana românească are o istorie de 129 de ani.
La 9 martie 1859 s-a născut Alexandru Averescu, mareşal al României şi om politic, comandantul Armatei a II-a în Primul Război Mondial şi erou al luptelor de la Mărăşeşti din iulie 1917. A fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazu”. Alexandru Averescu a văzut lumina zilei la 9 martie 1859, în satul Babele, astăzi în regiunea Odesa a Ucrainei. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Alexandru Averescu a fost autorul a 12 opere în domeniul militar (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului) şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A decedat la 3 octombrie 1938, la București.
La 9 martie 1885 a avut loc, la Bucuresti, premiera piesei „Ovidiu” de Vasile Alecsandri. Ultima lucrare dramatică a lui Alecsandri, „Ovidiu”, începe să capete contur încă în iarna 1883–1884. În toamna lui 1884, când scriitorul se retrage pentru iarnă la Mirceşti, nu are alt gând decât să aştearnă pe hârtie drama nefericitului poet exilat la Tomis. Punctul de plecare al piesei se afla în ultima scenă din „Fântâna Blanduziei” (jucată în premieră în 22 martie 1884). Pe Ovidiu, poetul latin mort între sciţi, Alecsandri îl considera aproape un compatriot, iar tragicul său sfârşit i se părea demn de a servi de subiect unei tragedii sau unei drame în versuri. Premiera are loc la 9 martie 1885, deşi autorul lui nu era mulţumit deloc de repetiţii, actorii se îmbolnăviseră şi – ceea ce îl mâhnea cel mai mult – nu-l putea avea alături în acest moment însemnat pe vechiul şi bunul său prieten Ion Ghica, aflat atunci la Lisabona pentru încheierea unei convenţii poştale. Premiera a fost bine primită de publicul bucureştean. Spre sfârșitul anului următor, Alecsandri adaugă piesei un nou act, iar la 30 decembrie 1886 îl înştiinţa, în sfârşit, pe Al. Papadopol-Callimah: „Am prelucrat pe „Ovid” din cap până în picioare şi sunt destul de mulţumit de el. Acesta e prezentul ce mi l-am făcut de Anul Nou. Îl voi supune aprecierii publicului în viitoarea stagiune teatrală”.
La 9 martie 1887 s-a născut Ion Buzdugan, poet, folclorist şi publicist și traducător român din Basarabia, membru și secretar al Sfatului Țării. Ion Buzdugan (1887-1967) a fost unul din fruntașii mișcării naționale din Basarabia. În calitate de secretar al Sfatului Țării la 27 martie 1918 Ion Buzdugan semnează Actul Unirii Basarabiei cu România. Proclamând Unirea, el ținea în mâna dreaptă pe Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga și din dreapta Prutului. După Unirea și-a luat licență în drept la Universitatea din Iași și doctor în economie politică la Universitatea din Cernăuți. Ion Buzdugan a fost un poet important al Basarabiei și un mare patriot. Dacă obținerea independenței acestei provincii românești (de la 24 ianuarie 1918) poate fi socotită opera sa de obște, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă nu s-ar fi putut face fără intervenția puternicei personalități a lui Ion Buzdugan. A fost deputat de Bălți în Parlamentul României unite pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932 si membru al Guvernului. Ion Buzdugan, numit cu pietate de către Nicolae Iorga un „excelent român”, în 1940 se refugiază la București. În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost este marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți tălmăcitori ai lui Alexandr Pușkin și Serghei Esenin și cel dintâi traducător al poeților simboliști ruși: Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok etc. Îmbolnăvindu-se grav, se stinge din viață la 27 ianuarie 1967.
La 9 martie 1907 s-a născut Mircea Eliade, scriitor şi istoric al religiilor. Mircea Eliade (1907-1986) a fost profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor, autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. În afară de jurnalele sale intime și manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade cuprinde aproximativ, peste 80 de volume. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com