La jumătatea lui decembrie, „era într-o vineri”, cu un miraculos amurg de seară, când „… Demiurgul lămpile-a aprins/ Să vadă pe Pământ ce se întâmplă”, în oraşul lui Alexandru cel Bun se prevedea lansarea cărţii despre activitatea Consulatului General al României la Cernăuţi timp de 130 de ani. În această zi cuprinsă de „o nostalgie cosmică”, înveşmântată în haina gândurilor grele ale unei ploi posomorâte de început de iarnă, în vechea capitală a Bucovinei istorice, după o despărţire îndelungată, a revenit, ca un Făt-Frumos din lacrima trecutului, poetul Arcadie Suceveanu, însoţit de bunul său prieten, scriitorul Ştefan Hostiuc. În drum spre centrul oraşului, strada măsurată de paşii Poetului, „e pavată cu zaruri/ Jumătate apă, jumătate vânt” şi „steagul melancoliei foşneşte pe ziduri”. Aproape de Primărie, a apărut „umbra lui Grigore Ghica Voievod”, care „Într-o mână, ţinea două jumătăţi de sferă/ în cealaltă ducea o trâmbiţă”, iar „La doi-trei metri în urmă îi venea capul”. Din acest colţ de Ţară sfinţit cu sângele martirilor neamului, unde dăinuie până astăzi „lacrimile noastre neplânse, adunate timp de aproape trei sute de ani”, şi-a luat zborul spre culmele astrale ale poeziei mândrul fiu al Bucovinei, ducând cu el pe drumurile vieţii dorul de glia strămoşească, unde răsar „holde de ţărani”, şi sentimentul veşnic aprins în piept al dragostei pentru Patria străbună. În incinta fostului Palat Naţional al Românilor au avut loc emoţionatele îmbrăţişări cu foştii colegi de facultate, cu reprezentanţii societăţilor româneşti din ţinut, cu distinşii diplomaţi ai Consulatului General, fiindcă „brusc înţelegi că nici n-ai plecat” de aici.
Cu 70 de ani în urmă
Viitorul poet a sosit în casa părinţilor săi spre finele toamnei, ca un dar al cerului, când frumoasa luncă de fascinante sălcii plângătoare de pe malul Siretului cobora în visul primăverii. Când a deschis pentru prima dată geana în catifelatul primilor zori, „Într-o dimineaţă/ cu ceaţă deasă de noiembrie, 1952”, în casa lor cu cântec de vioară, cu flori de tei şi iz de busuioc a văzut chipul sfânt al Mamei, care ţinea în palmele sale, ca două petale de trandafir, „certificatul … de naştere” al fiului dorit. Îndepărtata copilărie a „băiatului auriu” a rămas într-un mediu rural, plin de legende, unde „Dimineaţa, ca o taină limpede, răsare soarele” şi „la marginea Siretului Mic ziua cea nouă bea cercuri”. A crescut în leagănul doinelor străbune, în mijlocul oamenilor de la ţară, aceşti neobosiţi semănători de suflet, într-un sat mare, unde se păstrează cu sfinţenie firul dăinuirii neamului pe acest picior de plai mioritic.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com