(Cronică poetică despre Arcadie Suceveanu)
Ştefan Hostiuc
Următorul student din oastea visătorilor de profesie a poetului Arcadie Suceveanu, care a fost nevoit să obțină concediu academic şi să pornească spre cazarma forțelor militare din fosta Uniune Sovietică, a devenit un vrednic fiu al satului-martir Mahala din pitoreasca Vale a Prutului istoric. Viitorul critic literar va scrie mai târziu: „…Eram tineri și învățam să rezistăm tentativelor machiavelice (aici securisto-chilaristice, termen înțeles de bucovineni) de a ne închide gura, de a ne suci gâtul, și sfidam cu dispreț umbra Cezar-ului (această ortografie îşi are şi ea aici sensul ei) pe care o simțeam foșnind la ferestre. Sângera în noi ca o rană deschisă mormântul poetului Ilie Motrescu, dispărut în împrejurări dubioase la numai 27 de ani, şi simțeam dorința de a-i răzbuna moartea prin visare şi poezie”. Urmând exemplul lui Ilie Tudor Zegrea, Ştefan Hostiuc se prezenta la lecții cu o desagă întreagă de cărți, apărute în diverse perioade, care îl ajutau de minune în timpul discuțiilor aprinse referitoare la originea neamului şi a limbii materne: „de când omida ne mănâncă graiul/ se veștejește pomul ce suntem/ şi-n altă haină ni se-mbracă plaiul/ şi nu mai sună cornul ca-n poem”. Îi creștea inima de bucurie lui Vasile Leviţchi, văzând că are în grupul studențesc, condus de dânsul, un tânăr care împărtășește ideile sale: „omida-nstrăinării nu se-ndură/ nimic să lase din ce-avem străvechi/ pătrunsă-n noi ne iese iar pe gură/ şi înapoi ne intră pe urechi”. Dar n-a căzut pe placul autorităţilor bolşevice de atunci acest visător pătruns de gânduri rebele: „omida-nstrăinării ne mănâncă/ cornii fiinţei săvârşind un rit/ de larva-nfometată cu guşa mai adâncă/ decât ni-i rădăcina din care s-a hrănit”. L-au sfătuit să treacă prin „școala reeducării”. Așa se numea, în perioada comunistă de stagnare, „faimoasa” Armată Sovietică.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com