Carapciu
Poposit pe Siret, satul meu mi-a lăsat
O fărâmă din sufletul lui – moștenire aleasă;
Maluri de râu cu câte un petic de sat,
Ca un legământ să mă cheme acasă.
Te-aș cânta, micul meu neuitat univers,
Dar firav mi-e cântul, n-o să poată.
Chemarea ta blândă o simt ca pe un vers,
Ca pe un cântec de leagăn, auzit nu o dată.
„Până-n sus”… oare drumul mă știe?
Toloaca se miră de mersu-mi atât de încet…
–Cine e străinul acesta? – se întreabă copii
Din Carapciul meu pe Siret.
Copii din copiii sămașilor mei
De cândva – la năzbâtii și joacă…
Adună-mă iar, înspinat și desculț, printre ei,
Tu, intrigă și netedă, parcă altfel, toloacă!
Ori vin să-mi găsesc anii tineri pe-aici,
Ori sângele-și face aluzii că poate să fiarbă.
Chiță-i moș Gheorghe, copiii de atunci sunt bunici,
Unii la tihna din lut și sub iarbă.
Acum nu se-ncaieră, nu fac larmă pe drum,
Nu dau oama prin pomi la vecini ca-nainte,
Au ochi osteniți, plutire de pâclă și fum;
Arinii din lunci s-au topit în aduceri aminte.
Baștina mea, satul meu de plugari mi-a lăsat
O fărâmă din dragostea lui ca o danie-aleasă;
Maluri de râu înfrățite cu vechiul meu sat,
Sfânt legământ să mă-ndemne acasă.
(Târgoviște – Chișinău – Cernăuți. O triadă a liricii românești)
