Către aniversarea a 171-a a naşterii lui Mihai Eminescu
Nașterea lui Mihai Eminescu (basm)
Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi. Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
Geo Bogza
Mihai MORĂRAŞ
DOR DE EMINESCU
O, câtă vreme, Doamne, a trecut!
Doar fagii tot mai tânguie-n surdină
Că El din drum nu s-a mai abătut
Că să revină-n dulcea-mi Bucovină,
Să hoinărească trist şi-ngândurat
Pe ulicioarele cernăuţene
Când cucul poate soarta i-a cântat
Iar steaua rece i-a clipit din gene.
Şi a păşit Poetu-n Univers
El hărăzindu-i viaţă fără moarte –
Zidindu-i templul din Măritu-i Viers
Prin secoli al lui nume să i-l poarte.
La Ipoteşti e cerul de mărgea
Iară de sus Luceafăru-i de pază
Şi-n orice casă intră câte-o stea
Alunecând pe-a veşniciei rază.
Ci veşnicia-mbracă nimb de grai –
Străbun şi demn, şi neînvins de ape.
E graiul sfânt ce l-a şoptit Mihai
Ca pe o mamă să-l avem aproape.
O, câtă vreme s-a mai risipit!
Iar fagii tot mai tânguie-n surdină.
Ci doar Poetu-n Steaua lui zidit
De sus veghează dulcea-mi Bucovină…
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com