Maria Iliuţ: ,,Am acasă un boţ de aur cu ochi!”

Pentru că nu vorbeam ucraineana literară obligatorie, a trebuit să abandonez studiile
Frumuseţea vieţii şi a toate câte le avem în jur sunt observate de multe ori nu cu ochii proprii, dar de alţii care ştiu s-o recunoască şi în cele mai simple lucruri. Şi dacă momentele sumbre pe care le trăieşte fiecare dintre noi se mai oglindesc uneori în activitatea lor cotidiană, ei le transpun în bună dispoziţie şi în plăcerea de a trăi. Toate aceste calităţi se leagă şi de cântăreaţa cu suflet bucovinean  Maria Iliuţ.
 Folclorul este o parte din viaţa artistei. Prin cântecul ei menţine vie identitatea naţională şi legătura cu trecutul. În cadrul unui interviu acordat pentru APROPO, interpreta ne-a mărturisit despre pasiunea pentru muzica populară, despre visurile pentru care a luptat şi despre bucuria de a fi bunică.
–    De la cine a moştenit Maria Iliuţ talentul şi vocea deosebită care răsună de ani buni pe scena basarabeană?
– Tatăl meu a fost un bun dansator. El începea horele în sat când era flăcău. Mama a avut o voce foarte frumoasă, dar nu-şi permitea niciodată să se manifeste pe la petreceri sau cu alte ocazii. Se temea de gura lumii. În schimb, acasă ne cânta des. De la ea am preluat multe din melodiile pe care le cânt astăzi. Cred că de aici am moştenit câte ceva. Dar, ca să ajungi într-un final unde ţi-ai propus, trebuie să te perfecţionezi, să te antrenezi.
 – Cei care vă cunosc vă apreciază calităţile şi vă admiră pentru ceea ce sunteţi. De unde vine frumuseţea exterioară, dar şi cea pe care o ascundeţi în interior?
– Cred că mai întâi de toate contează cei şapte ani de acasă, anii petrecuţi în sânul familiei. Desigur că s-au transmis o parte din calităţile mele de la părinţi, dar am încercat să fiu întotdeauna punctuală, să mă ţin de cuvânt, să nu fac nici o diferenţă între un om simplu şi un intelectual. Poate de aceea cei din jur mi-au priceput felul de a fi şi de multe ori am avut de câştigat de pe urma acestor calităţi.
–  De ce aţi ales muzica populară? Niciodată nu v-au atras alte genuri de muzică?
– Desigur, am avut şi alte preferinţe. Când eram mică, îmi doream să devin balerină. Chiar am reuşit să intru la Colegiul din Cernăuţi ca să-mi duc planurile la bun sfâr?it. Dar pentru că nu vorbeam ucraineana literară, care era obligatorie la acel moment, a trebuit să abandonez studiile. Profesorul de istorie ne-a pus condiţii  ori ne perfecţionăm limba, ori plecăm. Am trecut la secţiunea instrumente populare, unde am studiat baianul  un instrument care nu mi-a plăcut deloc, dar pe care am fost nevoită să-l învăţ. N-aveam încotro, nu puteam să mă întorc în sat că intram în gura lumii şi-mi făceam de ruşine părinţii. Aşa mi-am pornit drumul spre muzica populară, care, de fapt, e mai aproape de sufletul meu.
– Cum a fost drumul în muzică, de la începuturi şi până acum?
– Am avut foarte multe obstacole. Din start mi s-a spus că am voce, dar cânt „prea româneşte”. În acte eram româncă şi asta crea foarte multe probleme pe atunci, inclusiv când trebuia să mergem în turnee peste hotare. Şi colegii mei din Bucovina au întâmpinat aceleaşi greutăţi. Dar, cu ajutorul Domnului şi cu susţinerea lui Andrei Tamazlâcaru, am reuşit. Am spus de nenumărate ori că dumnealui a ştiut să motiveze, să justifice talentul şi cântecul pe care l-am adus din Bucovina. Am avut norocul să-l întâlnesc la timpul şi momentul potrivit. De fapt, şi până a veni în Ansamblul „Tălăncuţa” am avut mai multe încercări de promovare, dar de aici a pornit cariera mea artistică.
– Folclorul deţine un loc important în viaţa Dvs. În afară de faptul că îl iubiţi atât de mult, vă pricepeţi  îi faceţi şi pe discipoli să-l îndrăgească. Cum vă reuşeşte acest lucru, mai ales în condiţiile de azi?
– Punem suflet în ceea ce facem. Contează mult şi profesorul. Noi avem astăzi multe colective, dar multe rămân în umbră. Mă strădui să-i duc pe membrii Ansamblului ,,Crenguţă de iederă» cât mai des pe la concerte, festivaluri, concursuri, dar, evident, şi cu o pregătire pe măsură, cu multe repetiţii, cu un repertoriu bine pus la punct. Şi, în acest fel, avem rezultate frumoase, iar părerea specialiştilor a fost de fiecare dată una bună. Ne bucurăm toţi de rezultate, astfel reuşesc să-i motivez pentru a obţine şi alte succese.
– Care au fost cele mai mari realizări de până acum atât pe plan personal, cât şi profesional? Aveţi un vis care încă nu s-a împlinit?
– Ca orice femeie, consider că cea mai mare realizare este să fii mamă. În plan profesional, sunt toate concertele, spectacolele pe care le-am avut, dar şi aprecierea oamenilor de muzică şi a celor din jur. Nu am visuri neîmplinite. Îi mulţumesc Domnului că toate sunt la locul lor. Desigur că omul niciodată nu este mulţumit de ceea ce are, îşi doreşte întotdeauna mai mult. Am strictul necesar de care mă bucur şi nu-mi doresc mie şi familiei mele decât sănătate deplină. Restul le facem pe parcurs.
– Aveţi acasă o nepoţică ce vă poartă numele. Cum e să trăiţi sentimentul de bunică?
– E de nedescris! Mult mai diferit decât atunci când eşti mamă. Am acasă un boţ de aur cu ochi. În fiecare zi, ne aduce noi surprize. Când eşti tânăr, serviciul şi problemele de fiecare zi îţi iau tot timpul şi nu mai reuşeşti să urmăreşti să observi tot ce face un copil. În cazul nostru, şi părinţii erau departe ca să ne ofere ajutor.
–  Ce planuri de viitor aveţi?
– Vreau să fac un nou album. Urmează să înregistrez mai multe piese de-ale mele, dar şi de-ale ansamblului ,,Crenguţă de iederă». Îmi doresc multe, dar nu-mi ajunge timp. Oricum, ceea ce ne-am propus vom face neapărat.
Interviu realizat de Elena STEGARI