Săptămâna trecută, doi reporteri de la Radio „Trinitas”, Aurel Moisiuc și Lucian Ducan, s-au aflat într-o deplasare de creație în regiunea Cernăuți. Tema viitoarelor lor emisiuni radiofonice o constituie viața comunității românești din ținutul nostru. La Ostrița jurnaliștii români s-au întâlnit cu urmași ai victimelor regimului totalitar sovietic. Amintirea despre acei, care au fost duși forțat și fără nici o vină în „siberii fără de sfârșit”, este vie în memoria urmașilor.
Prima imprimare ei au făcut-o chiar la intrare în sat, unde începe „Aleea gloriei” cu portretele tinerilor eroi din localitățile Comunității Teritoriale Ostrița, căzuți în acest război de apărare a independenței Ucrainei. Gospodarul din Ostrița, Gheorghe Rața, a povestit despre bunelul său Dumitru, deportat de sovietici dincolo de cercul polar. El a fost dintre puținii ostrițeni ridicați de la vatră, care au supraviețuit chinurilor din lagărele de concentrare. „Vina pentru care a fost condamnat la munci silnice este că bunelul Dumitru a fost un om harnic și a avut o gospodărie bună”, remarcă domnul Gheorghe Rața.
Gazda Lidia Lazăr i-a primit pe oaspeți în curtea casei sale, punându-le în față un album mare cu fotografiile neamului ei. Fotografii îngălbenite de vreme cu chipurile rudelor deportate în Siberia. Doamna Lidia este descendentă din vestita familie Samoilă. Unchiul ei, Vasile, în momentul „eliberării” ținutului nostru de către Armata Roșie se afla la studii în România și nu s-a întors acasă. Autoritățile sovietice au decis să-i pedepsească pe frații lui: cei patru frați Samoilă au fost deportați la Tomsk, oraș din Siberia, împreună cu membrii familiei. „Când au fost puși în libertate, se desprimăvăra și era greu de ajuns la gară, însă dorul de casă era mai puternic și bunica mea a cusut o traistă și l-a dus în spate pe tatăl meu, Constantin, care avea atunci doar doi anișori. Iar băiatul Alexandru Samoilă a văzut într-o gară o armonică și i-a rugat pe toți să i-o cumpere. Din banii ce mai aveau i-au cumpărat armonica. Cu timpul, Alexandru Samoilă a devenit un muzician și dirijor vestit, care a proslăvit în lume Ostrița noastră”, afirmă doamna Lidia Lazăr.
Reporterii din România au avut-o ca ghid pe doamna Elena Purici, veterană a învățământului public. Ea i-a condus la casa pensionarei Elena Bodnaraș, situată în apropierea Prutului și în apropierea suburbiei Horecea a orașului Cernăuți. Numele ei de naștere este Guluțan. Actuala ei casă a fost ridicată pe locul celei vechi, unde în seara zilei de 27 ianuarie 1941 s-au adunat mai mulți ostrițeni și horeceni, care au pornit spre Lunca cu gândul de a scăpa de regimul sovietic, trecând granița în România. Petru Grior, fost arhivist și cercetător al fărădelegilor săvârșite de puterea sovietică în regiunea noastră, care îi însoțea pe reporterii români, ascultând relatările doamnei Elena, a constatat: „Iată, am aflat, în sfârșit, și casa de unde au pornit la Lunca în noaptea zilei de 27 ianuarie 1941 românii noștri măcelăriți acolo de grănicerii sovietici”. Gazda Elena Bodnaraș a precizat că printre cei plecați spre Lunca în acea noapte fatală și cu ger cumplit a fost și Eugenia, sora tatălui ei, împreună cu soțul Nistor. „În primele zile nu se știa nimic despre soarta lor. Mama mea a avut un vis și a spus că Eugenia este moartă. Mai târziu corpul ei neînsuflețit a fost recunoscut după haine. Martirii au fost înmormântați lângă Biserica Horecei de pe strada Rusă, ca apoi să fie reînhumați în cimitirul suburbiei, unde a fost ridicată și o cruce cu numele tuturor localnicilor, care au murit în lagărele din Siberia”, le-a povestit reporterilor doamna Elena Bodnaraș.
–A fost o zi de amintiri răscolitoare, consideră veterana învățământului public, Elena Purici. Cu jurnaliștii din România s-a întâlnit și primarul comunei noastre, Vasile Țurcan. Din familia lui au fost deportate 7 persoane, dintre care 5 au murit în locurile îndepărtate. Tatăl său, Gheorghe, a supraviețuit și s-a întors acasă. El a aflat că sora sa, Maria, se afla într-o casă de copii. Gheorghe Țurcan s-a întors în Siberia și și-a găsit sora și s-a întors cu ea la Ostrița.
Au avut ce povesti și descendenții din familia Borinciuc, familie din care au fost deportate vreo zece persoane. I-a uimit pe reporteri istoria povestită de Radu Tulupca. El a împlinit o sută de ani. „Greu a fost”, a accentuat cel mai bătrân om din sat. Iar fiica lui, Valentina Rușceac, a completat cele povestite de tatăl ei cu date mai amănunte.
Relatarea doamnei Valeria Mihaesi i-a impresionat mult pe oaspeții din România. Bunelul ei a fost primar la Ostrița și autoritățile sovietice l-au arestat și nu se știe nimic despre el. Se presupune că a fost împușcat în închisoarea din Cernăuți. Tatăl doamnei Valeria a fost dus la Onega.
Mihai Mihaesi și-a adus aminte că în tinerețe a fost dus și a stat cinci ani pe Insulele Curile. Iar soția lui, Victoria, a povestit că tatăl ei, Gheorghe Mihalescu, fiind deportat, a sărit din tren și a fugit. Într-o noapte el a ajuns acasă, la Ostrița. Ai săi i-au spus să se ascundă în tufișurile de pe malul Prutului. A doua zi a venit miliția la ei acasă, dar nu l-au găsit. Atunci ai casei au săpat în curte o groapă au pus în ea o laiță și au acoperit-o cu crengi uscate. În acea groapă a stat Gheorghe Mihalescu timp de un an. Ieșea din ea numai noaptea.
Au povestit fapte înfiorătoare despre rudele deportate Elena Dumitraș și Jana Paulencu. Ar fi bine ca în școlile noastre să se țină un curs de istorie a Bucovinei, de istorie a satului natal, or, aceste fapte reale și stau la baza istoriei unui neam, a conchis doamna Elena Purici.
–La aceste relatări aș adăuga și faptele despre care și-a amintit Galina Alimbaeva din Mamornița. Ea este o nepoată a lui Mihai Oprea, proprietar funciar, cel care la 29 iunie 1940 a protestat împotriva politicii ocupanților și care a avut un sfârșit tragic, spune Petru Grior, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi. În această călătorie de o zi cu reporterii de la la Radio „Trinitas” am aflat date noi despre martirii neamului nostru și m-am bucurat că amintirea despre ei trăiește în inimile și memoria urmașilor. Deci, trebuie să cercetăm nu numai documentele de arhivă, ci și aceste amintiri păstrate cu sfințenie de către urmași și care sunt transmise din generație în generație.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com