Avem în față un roman fluviu, de mari desfășurări epice, în continuitate narativă și cu integritatea unei povestiri cu finalitate morală. Este o formulă clasică, diferită de structurile secvențiale, de acumulare episodică a narațiunilor specifice timpurilor noastre, o narațiune plină de forță și pitoresc.
Asemenea structură și astfel de dimensiuni ar fi greu de conceput în afara unor teme și desfășurări istorice, cu intervenția un mare număr de personaje, fiecare definit în specific. „Castelul de pe Nistru” de Andrei Breabăn (Editura „Timpul”, Iași, 2022) prezintă confruntări, evenimente, aventuri cavalerești care devin definitorii pentru tipologia umană excepțională a eroilor. Autorul se află la a doua încercare –reușită! — de roman istoric, prima fiind dedicată epocii lui Ștefan cel Mare („Visul Măriei Sale”), iar a doua își regăsește făgașul temporal după moartea lui Alexandru cel Bun, în Moldova sfâșiată de pretenții domnești nesfârșite. Apar, episodic, Petru Voievod care-i dăruiește lui Iancu de Hunedoara cetatea Chilia, iar acesta îl susține la tronul Moldovei pe Bogdan, ba „chiar și pe Alexăndrel” cel de 15 anișori, și mai apoi, pe Petru Aron; nu lipsește nici Vlad, „feciorul lui Vlad Drago numit în popor Draculea”, care este trimis de Iancu la Brașov, nici boierii moldoveni pe care se sprijină domnul.
Cu mare talent este zugrăvită lupta neîncetată a pretendenților la tronurile Moldovei, dar și al Țării Românești, autorul situând acțiunea în jurul anilor 1408-1453, când căderea Constantinopolului „a sporit prestigiul tânărului sultan Mahomed al II-lea”.
Narațiunea debutează cu capitolul „Răpirea boierilor” în „luna lui Florar din anul 6963 de la Facerea Lumii… (anul Domnului 1455), când un grup de boieri cade în mâinile unor tâlhari tătari, iar boierii, cu însoțitori cu tot, sunt duși la Castelul de pe Nistru și li se cere răscumpărare. Acțiunea continuă cu lupte și eliberări, cu povești despre cucerirea castelului și despre alte evenimente din epocă, formând un adevărat roman de capă și spadă în care aventurile se succed trepidant, în stil cinematografic, cu dialoguri vioaie, alternând cu scene sociale.
Romanul este structurat în 23 de capitole în care apar o mulțime de situații istorice și personaje – domnitori precum Petru Aron, Alexăndrel Vodă, Iancu de Hunedoara – sultanul Mohamed al II-lea, tătari invadatori, țărani și cârciumari, domnițe râvnite de prinți etc. Autorul este un povestitor înnăscut și un istoric de mare clasă, conform bibliografiei impresionante adăugate romanului, deși creația de proiecție imaginativă și rezoluție sapiențială se poate dispensa de ea. În ceea ce privește limbajul, d. Breabăn dovedește o cunoaștere profundă a zonei Moldovei și a frumoasei limbi a locuitorilor ei, astfel încât regăsim savuroase expresii neaoșe („furul” care fură fete, „ape șugubețe”…)
Unul dintre capitolele cele mai interesante, atât literar, cât și istoric – este „Închinarea la turci”, în care Aron Vodă este pus la grea încercare: trebuie să plătească „haraciul” și nu are aur destul! Pe de altă parte, Mohamed al II-lea amenință Buda și pe Iancu de Hunedoara, în care Aron Vodă avea un aliat. Dar domnul moldovean se vede silit să nu-i acorde ajutor Iancului, și să pună încă un bir pe capul bieților supuși, pentru ca să nu se trezească cu țara devastată de otomani: Dacă alegem să mergem cu Iancu, e ca și cum ne-am da singuri în gura lupului. (…) – Ce să ne mai gândim Măria Ta, intervine din nou boierul Bratu. Fă bine și trimite aurul la sultan (…)
Autorul este un bun portretist, nu-și pierde niciunpersonaj pe drum, folosește linii viguroase, descoperind rezoluția personalității fiecărui personaj care performează în reprezentativitatea umană. Ne vom opri și noi la portretul lui Mahomed Cuceritorul, tot așa cum a făcut și d. Ion Holban în atenta prefață pe care o semnează: „Fire distantă și închisă, care rareori schița un zâmbet, Mahomed avea fața prelungă și palidă, cu ochi de culoarea smaraldului, adânc înfipți în orbite și pătrunzători, sprâncenele îmbinate deasupra unui nas mic și încovoiat, gura disprețuitoare, părul castaniu lung și cârlionțat sub care cobora o frunte lată acoperită în parte de turban, de parcă ar vrea să-i ascundă și mai mult gândurile care-l măcinau clipă de clipă; bărbia nu prea mare (…) acoperită cu o barbă scurtă și rotundă, de aceeași culoare cu pletele ascunse de obicei vederii celor din jur”.
Atmosfera, obiceiurile, aspirațiile, tradițiile unei epoci de puternică prezență românească în istoria Europei răsăritene sunt documentate cu acribie și cu exemplară rezoluție istorică. Îmi pare că autorul a venit în literatură din necunoscut și a izbucnit dintr-o dată cu mare talent și forță evocatoare. Impresionanta bibliografie nu l-a determinat totuși pe d. Breabăn să adopte un discurs scientist, dimpotrivă, presărându-și frazele cu expresii moldovenești, a conturat o atmosferă locală credibilă și a evocat un spațiu identitar față de care se simte deosebit de aproape.
Nistrul a reprezentat încă de la începuturile neamului nostru cea mai răsăriteană referință națională, un fluviu care – pe malul celălalt – ascundea ținuturile slave până spre Siberia. În plus, numele fluviului este legat și de esența culturii românești, apărând în „Doina” eminesciană, iar d. Breabăn a reușit să amintească și generațiilor tinere că „De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românu’ plânsu-mi-s-a…”
„Castelul de pe Nistru” este o reprezentare plină de forță a istoriei Moldovei și-l înscrie pe autor în rândul scriitorilor care s-au hrănit cu Istoria Românilor și au lăsat pagini de neuitat. Să amintim doar pe contemporanul nostru, d. Marin Cristian care s-a aplecat asupra domniei lui Mihai Voievod Viteazul. Și domnia-sa și d. Breabăn își găsesc un loc onorabil în descendența iluștrilor Mihail Sadoveanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Aureliu GOCI
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com