Interviu cu doamna Veronica Grițcu, cadru didactic la Institutul regional de învățământ postuniversitar din Cernăuți, ghid turistic, colecționatoare de obiecte de artă populară
–Doamnă Veronica Grițcu, aș vrea să începem discuția noastră de la o declarație pe care ați făcut-o cu câțiva ani în urmă, când în localitățile noastre au început să sosească vești negre de pe front. Ați promis că veți aduna date și fapte despre eroicii apărători de etnie română care și-au jertfit viața pentru independența țării, cu scopul de a scrie o carte. Din rețelele de socializare vedem că vă țineți de cuvânt.
–Primul despre care am relatat a fost Ion Zaeț din Horbova. Am fost în sat, m-am întâlnit cu părinții lui și mi s-a primit o relatare pe larg și emoționantă. Am trecut aceasta prin sufletul meu și istoria de viață a eroului m-a impresionat atât de mult, încât o bucată de timp n-am putut scrie. Am vreo șapte-opt relatări despre apărătorii noștri. Scopul meu e să scriu despre aceea cum au fost ei în viață: cum s-au comportat cu părinții, cu frații și surorile. Sunt niște amintiri sincere și cordiale din viața lor. Eu nu scriu cum au luptat ei pe front, căci pentru aceasta trebuie să stai de vorbă cu camarazii lor de arme. Despre viața lor militară amintesc mai puțin, din cele ce mi-au povestit rudele lor apropiate. Mă interesează viața lor de până la război.
–Adică, cititorii Dumneavoastră își vor face singuri concluzia ce oameni minunați a pierdut societatea din cauza acestui război crunt…
–Așa e. Postez aceste relatări pe Facebook ca să le citească mai mulți utilizatori. Cu o săptămână în urmă am postat istoria vieții lui Macar Țuțurman. Mama lui e din Dranița, tatăl său e ucrainean. Mai am pregătite și alte istorii, care sper că vor fi adunate între copertele unei cărți. Cândva, mama mea, Eugenia, și-a pierdut fratele în cel de-al Doilea Război Mondial. Ea tot timpul ne povestea cum era el, Gheorghe Balan – un om foarte bun, care căuta să-i ajute pe toți. El și-a pierdut viața în război, având doar nouăsprezece ani. A căzut în una din luptele de pe teritoriul Lituaniei. Ori de câte ori ne povestea mama despre el, noi plângeam. De aceea m-am gândit că nu trebuie să se piardă amintirile despre eroii noștri de astăzi odată cu trecerea timpului, de aceea m-am apucat să le scriu ca să știe despre ei și generațiile viitoare. Se știe că în războiul pentru independența Statului Israel și-au pierdut viața circa 20 mii de militari. Despre fiecare dintre ei există un film documentar, o relatare și m-am gândit că tinerii noștri, de asemenea, își dau viața pentru independența țării, despre ei trebuie să se știe, ei nu pot fi uitați. De aceea și adun aceste materiale.
–Dumneavoastră ați fost cadru didactic la Facultatea de Geografie a Universității din Cernăuți și putem spune că a mai fi și ghid turistic este o pasiune „înrudită” cu specialitatea de bază.
–Într-adevăr, turismul este o pasiune a mea. Pur și simplu, nu-mi închipui un geograf căruia să nu-i placă drumețiile. M-am gândit chiar că sunt gata să plătesc eu la Biroul de turism din Cernăuți ca să-mi încredințeze misiunea de a fi ghid pentru grupele de turiști. M-am bucurat că m-au angajat și pentru mine aceasta este o mare satisfacție. Aproape toate itinerariile turistice de la Cernăuți spre România au fost elaborate cu participarea mea. Firmele turistice se consultă permanent cu mine. Pe când activam la Universitate, am participat la diferite forumuri organizate în România, de asemenea și de la Institutul postuniversitar. Toate aceste conferințe se terminau cu excursii și, prin urmare, principalele obiective turistice din România îmi sunt bine cunoscute.
–Ce locuri din România vă plac cel mai mult și neapărat insistați să le vadă și turiștii pe care îi însoțiți?
–Îmi plac foarte mult obiectivele sacrale – bisericile și mănăstirile. De mic copil visam să ajung la Curtea de Argeș. De la mama țin minte poezia: „Pe Argeș în jos,/ Pe un plai frumos,/ Negru Vodă trece/ Cu tovarăși zece”. Și toată viața am visat să ajung acolo. Și, iată, cu câțiva ani în urmă am ajuns în acele locuri și îmi venea să sărut fiecare pietricică. Consider Curtea de Argeș cel mai frumos obiectiv turistic din România. La fel și Horezul: „Și a murit bărbat creștin,/ Brâncoveanu Constantin”. Și această poezie o țin minte de la mama. Ea a urmat câteva clase românești, n-a avut posibilitate să învețe mai departe, în schimb știa pe din afară toate poeziile din manualele școlare. De la ea le-am învățat și eu: „Miorița”, „Meșterul Manole”, „Brâncoveanu Constantin” – capodopere ale creației populare românești. Ele mi-au trezit mândria pentru neamul nostru.
–Dar de unde a pornit dorința de a colecta costume naționale românești, broderii, obiecte de uz casnic vechi?
–De când mă țin mine îmi plăceau în mod deosebit lucrurile făcute manual. Când eram studentă mi-am brodat o cămașă în stil românesc și am venit la o nuntă. După aceea, o femeie în vârstă mi-a spus: „Ești o tânără frumoasă, studentă, dar te-ai îmbrăcat sărăcuț”. Lumea credea că am scos ia din lada bunicuței, nu considerau aceasta un lucru de valoare. Îmi plăcea să fac ceva cu mâna mea. Mi-am cusut și o fustiță stilizată. Fiind lector la Universitate, le povesteam studenților despre valoarea costumelor naționale. Și ei au început să vilă la mine, la examene îmbrăcați în cămăși brodate. Și cineva a observat cum un grup de studenți ieșeau de la examene îmbrăcați în cămăși brodate și a apărut ideea constituirii Zilei cămășii brodate. Când organizam cu studenții sărbătorile de iarnă, o mătușă de a mea mi-a adus o catrință și mi-a spus că o are de la bunica mea. Este un lucru foarte scump. Apoi soțul mi-a adus sumanul de la bunicul lui și așa a început colectarea costumelor naționale. Acum am o colecție destul de mare: vreo 30 de ii, vreo 15 catrințe, sumane, cojoace și multe scoarțe țesute. Am chiar stative și alte unelte de uz casnic.
–Cu alte cuvinte, e nevoie de o încăpere pentru un muzeu…
–Am venit cu ideea aceasta la primarul satului, dar mi s-a explicat că e lipsă de bani. Pentru un astfel de muzeu s-ar potrivi o casă veche, care ar putea fi reparată și amenajată. Au mai rămas la Ceahor, unde locuim, câteva asemenea case, dar trebuie să ne grăbim până nu vor fi toate demolate…
–Ați spus că sunteți posesoarea unei fotografii foarte rare și prețioase…
–Ea e din anul 1941. Primarul de atunci al Cernăuțiului, Traian Popovici, vestit prin salvarea de la moarte sigură a circa 20 mii de evrei, împreună cu soția, îi cunună pe tinerii din Ceahor Elisaveta și Gheorghe Hmara. Tatăl lui Gheorghe a fost primar și în vara acelui an a fost deportat de sovietici în Siberia. În 1944, când se apropiau trupele sovietice, acești tineri însurăței Elisaveta și Gheorghe Hmara s-au retras în România, stabilindu-se cu traiul la Brașov. În prezent acolo trăiește unul din feciorii lor. Când i-am arătat această fotografie lui Serghei Voronțov, autorul unei cărți despre Traian Popovici, el a rămas uimit. Deci, lucrurile de odinioară sunt mărturii ale unor istorii răscolitoare.
–Doamnă Veronica, Vă dorim să vină cât mai repede ziua când veți avea posibilitate să Vă expuneți bogata colecție într-o sală de muzeu.
–Și eu îmi doresc foarte mult acest lucru.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com