Ionică Ignatiuc se întorcea acasă din câmp. Boii săi trăgeau din răsputeri un car greu încărcat cu fân mirositor. Aceasta era prima coasă a săteanului și el se bucura ca un copil de carul plin cu fân pentru vite, deoarece nu avea prea mult pământ în Boian. Deși satul se întindea de la râul Prut până la granița cu Rusia, cum numeau oamenii din Boian Imperiul Rus, nu era destul pământ pentru toată lumea.
Coborând dealul abrupt spre pârâul Hlinița, un afluent al râului Hucău, Ionică își ținea în frâu boii, care, văzând apa, au luat-o la fugă în vale.
–Mai încet, nebunilor!, strigă supărat bărbatul la animale, așezat pe fânul din car.
Boii au coborât repede dealul, și-au băgat imediat gurile în apă și au început să bea cu lăcomie.
–Uuf! – Ionică Ignatiuc răsuflă ușurat, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca cămășii. Deodată, din partea opusă a satului, tot de pe deal, coborî cu caii evreul Abram Palei. Fie că nu a văzut că vadul îngust era ocupat, fie că nu a vrut să cedeze, dar nu s-a oprit să-i lase pe boii lui Ignatiuc să bea pe săturate și să-i facă loc să urce dealul.
–Măi, omule!.. – reuși Ionică să strige din car pentru a-l avertiza pe evreu că trecerea era ocupată. Acest lucru era foarte important, deoarece cele două trăsuri nu aveau cum să treacă alături în vale prin apa și noroiul pârâului.
–Ce-i cu tine, măi jidane, ești chior de tot? – a strigat furios țăranul, dar era prea târziu – caii, împreună cu trăsura și evreul slăbănog, stăteau aproape de boii lui Ionică.
În cele din urmă, Ignatiuc l-a recunoscut pe negustorul nerușinat, Abram Palei, care obișnuia să facă comerț în Boian, aducând în cotul Hucău var. Încolo și se grăbea să ajungă, la „Vărărie”, unde îl așteptau oamenii. Fără să recunoască că a greșit, negustorul de var i-a ordonat stăpânului boilor să coboare din fân în apă și să-și mâie boii înapoi la deal.
La rândul său, Ignatiuc i-a reproșat dur, spunându-i că nu era „doar orb, ci și prost”. De la o replică la alta, bărbații au ajuns să se certe: nici Abram, nici Ionică nu voiau să-și ducă animalele „înapoi” în deal, pentru că era dificil, întrucât ambele trăsuri erau încărcate: a evreului – cu var nestins, iar a gospodarului din Boian – cu fân.
La toate acestea privea din grădina sa un alt gospodar pe nume Macovei, care prășea porumbul. Neputând suporta insulta, Ignatiuc a sărit din car în apă și, într-o pornire de furie, a apucat unul dintre caii lui Abram de căpăstru și a început să tragă animalul înapoi. Indignat de acest lucru, Palei, fără ezitare, și-a ridicat biciul deasupra capului și l-a lovit cu putere de mai multe ori pe spate pe Ionică. Gospodarul din Boian, ca răspuns, a întins mâinile spre negustorul de var și l-a târât în pârâul Hlinița. Bărbații au făcut o mare mizerie în apa pârâului, lovind unul în altul cu pumnii. A avut mai mult de suferit negustorul de var, căci nu era dibaci la asemenea încăierări și era slab ca o așchie de lemn. Numai intervenția lui Macovei, care și-a aruncat sapa și a alergat să-i despartă pe sătenii încăpățânați, a prevenit o mare năpastă.
Înfuriați foc, cei doi bărbați s-au oprit abia peste o oră, când fiii lui Macovei și alți câțiva trecători au scos trăsura lui Abram înapoi la drum, iar Ionică și boii lui au ieșit din noroi și au urcat dealul. Cel mai jignit de această situație a fost Palei, vinovatul conflictului, a cărui gură nu s-a închis deloc.
– O să te dau în judecată, o să putrezești în pușcărie, ticălosule! – striga el neîncetat, amenințându-l pe Ignatiuc.
Trebuie să spunem că în acea perioadă, în Boian trăia o comunitate mare de evrei. În sat exista o sinagogă care abia îi putea găzdui pe toți evreii care doreau să se roage. Erau proprietari de magazine, taverne, distilerii, mori de apă pe râul Prut și o fabrică de îngrășăminte minerale. Dețineau terenuri, păduri, oloinițe, fabrică de lapte, birouri de achiziționare a cărnii, ouălor și a pieilor de animale, pavilioane de îmbrăcăminte etc. Evreii erau profesori, medici, farmaciști, avocați, judecători, finanțiști și comercianți. Prin urmare, cuvintele lui Abram Palei despre plângerea la tribunal erau mai mult decât reale. Și așa s-a întâmplat: a doua zi, inițiatorul bătăii, care provocase conflictul prin acțiunile sale, l-a acuzat pe Ionică Ignatiuc că este de vină pentru tot, răstălmăcind toate faptele în favoarea sa. Jandarmii l-au dus pe țăran la post și l-au interogat.
–Mințiți, domnule Ionică, a strigat jandarmul austro-ungar într-o română stricată, forțându-l să-și recunoască vinovăția.
–Am un martor, domnule, a spus Ignatiuc în apărarea sa, povestindu-i jandarmului despre gospodarul care prășea porumbul în grădină.
Din cauza noilor circumstanțe, procesul nu a avut loc în acea zi în Boian, deoarece era necesar să fie interogat și să se adauge la dosar mărturia lui Macovei. Deoarece martorul a povestit totul așa cum s-a întâmplat, iar acest lucru nu a coincis cu plângerea lui Abram Palei, jandarmii corupți au încetinit anchetarea. Atunci solicitantul a decis să mituiască martorul, adică gospodarul din Boian, care „a văzut totul cu ochii lui”.
Macovei era un om profund religios. De fiecare dată când intra în pronaosul bisericii, se uita cu teamă la pictura murală care înfățișa episoade din iad, unde „diavoli cu coarne și cozi chinuiau păcătoșii pentru tot felul de păcate”: adulter, crimă cu premeditare, furt și… sperjur. Își amintea bine cum, în pictură, „cel necurat” folosea clește de fierărie pentru a scoate limba unui om din gură și o tăia cu o foarfecă mare.
–Nu, domnule, pentru nimic în lume!..
Evreul i-a oferit o sumă mare de bani pentru a depune mărturie împotriva lui Ionică Ignatiuc, dar el a refuzat să fie mituit și a rămas ferm, spunând doar ceea ce a văzut și nimic mai mult. Dându-și seama că nu vor putea ajunge la o înțelegere cu țăranul, Palei și avocații săi au decis să mituiască judecătorul de la Tribunalul Districtual Boian, dar nu au avut succes nici aici – slujitorul lui Themis, pe nume Gulkovski, nu lua mită. Atunci, evreii locali cu influență au fost de acord să „scape” de acest judecător curat ca cristalul de la Tribunalul Districtual Boian. Ei au aranjat ca acesta să fie promovat și transferat la tribunalul din Cernăuți.
Deoarece Gulkovski trebuia să termine toate procesele pe care le începuse înainte de a ocupa un alt post, acțiunile „avocaților lui Abram Palei” au fost inutile. Fiind disperat, negustorul de var de la „Vărărie” a început din nou să bată la ușa martorului, oferindu-i tot mai mulți bani. Nu este clar de ce acest evreu era atât de dornic ca Ionică Ignatiuc să fie pedepsit. Fie din cauza unui resentiment puternic, fie din cauza orgoliului său, fie din cauza dorinței sale de răzbunare, dar omul nu a cruțat niciun ban doar pentru a-și vedea infractorul în cătușe. Mai mult, evreii din sat au început să exercite presiune asupra lui Ionică însuși în toate felurile posibile: nici el, nici soția sa Sanda nu erau serviți în magazine și când evreii îi întâlneau, scuipau tot timpul. Ignațiuc nu putea cumpăra nici măcar un pahar de bere într-o tavernă pentru că vânzătorii evrei îi întorceau spatele.
–Bade, eu nu mai pot așa!.., i s-a adresat Ionică lui Macovei, sugerându-i să-și schimbe mărturia ca și cum boii lui nu ar fi fost primii care au traversat pârâul și că evreul nu l-ar fi biciuit pe spate. Macovei și-a scărpinat ceafa. Nu putea să-și depășească convingerile și să-l mintă pe judecător cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. În fața ochilor îi stătea imaginea din pronaosul bisericii din Boian, în care diavolul din iad, cu un clește de fierărie și cu o foarfecă în mâini, tăia limba unui om pentru sperjur. Macovei s-a gândit mult timp cum să iasă din această situație. Dar când a aflat că pedeapsa pentru consăteanul său nu va fi foarte severă și că nu va merge la închisoare, ci va fi doar amendat, omul a fost de acord să depună mărturie mincinoasă așa cum i-a cerut Ignatiuc. Data următoare când Abram a venit din nou la el cu o mită, „martorul valoros” a dat de înțeles că „suma oferită era prea mică pentru un astfel de caz”, explicând că va avea remușcări pentru tot restul vieții din cauza mărturiei sale false în instanță. Încântat de înțelegerea cu martorul, negustorul a numărat o sumă frumușică și i-a dat-o acestuia pentru a câștiga procesul și a-l pedepsi pe Ionică Ignatiuc.
Imediat după proces, Macovei și fiii săi, folosind banii evreului Abram Palei, au cumpărat bușteni de stejar și lemn rotund din pădure, au pregătit scânduri și au construit un pod trainic și solid peste pârâul Hlinița, care a servit oamenilor timp de aproape 100 de ani. Astăzi, în pitorescul sat Boian din Bucovina, pe acel loc se află un pod modern din beton armat. Multe s-au schimbat de atunci: modul de viață, oamenii, tehnologiile, dar numele acelui pod a rămas neschimbat –„Podul lui Macovei”.
Gheorghe BOTA
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com