La 13 decembrie 1693 a murit Mitropolitul Dosoftei (Dimitrie Barilă), mitropolit al Moldovei, cărturar, poet şi traducător. Cunoscător al limbilor elină, latină, slavonă, poloneză şi ucraineană, este acela care a tradus în româneşte „Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri tipărită în româneşte. În anul 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt. Mitropolitul Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava, primind la botez numele Dimitrie. A studiat pentru început acasă, apoi la Iaşi, la Colegiul de la Trei Ierarhi, înfiinţat în timpul domnitorului Vasile Lupu. De aici se îndreaptă spre Lvov, unde va studia la Şcoala Frăţiei Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Aici a învăţat limbile greacă, latină, slavonă bisericească şi polonă, devenind unul dintre poligloţii vremii. În anul 1649 s-a călugărit la Mănăstirea Probota, primind numele Dosoftei. În anul 1658 a fost ales şi hirotonit episcop de Huşi, apoi episcop la Roman, iar în 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Toată viaţa mitropolitului a fost o trudă neîncetată pusă în slujba poporului şi a limbii româneşti. În vremea mitropolitului slujbele se ţineau fie în greceşte, fie în slavoneşte, limbi pe care poporul nu le mai înţelegea. Astfel, marea sa grija era ca poporul să înţeleagă ceea ce se slujeşte în biserică: „să-nţaleagă tot spasenia lui Dumnedzau cu întreg înţeles”. Mitropolitul Dosoftei a fost unul dintre cei mai mari cărturari români din secolul al XVII-lea, fiind cunoscut ca primul poet naţional, primul traducător în limba româna al cărţilor de slujbă religioasă, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător în româneşte al unor cărţi din literatura dramatică şi istorică universală, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii.
Mai este cunoscut drept o personalitate a vieţii culturale şi spirituale româneşti şi pentru traducerile sale din literatura patristică şi pentru contribuţia sa la formarea limbii literare româneşti. În 1686, în urma campaniei de retragere din Moldova, soldaţii polonezi au luat cu ei ca ostatic şi pe mitropolitul Dosoftei. Rămâne în exil până la sfârşitul vieţii. A trecut la cele veşnice pe 13 decembrie 1693. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Zolkiew (Ucraina). Canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei a fost aprobată de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 5-6 iulie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a avut loc în data de 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitană din Iaşi.
La 13 decembrie 1886, la Galați s-a născut Nae Leonard, tenor, supranumit Prințul operetei. Numele de familie este Nae. A debutat în 1893, la serbarea școlară după clasa I, pe scena de la Moldavia din Buzău, primul său succes în teatru. Din 1900 a devenit intern la Institutul Ottescu de artă dramatică și muzică din București. A debutat la 16 ani în Trupa lui Poenaru, apoi a cântat cu Compania de operetă Grigoriu. În 1909 a mers la studii la Paris, după care și-a continuat cariera în țară. În 1916 a fost distribuit într-un rol în opera Werther, pe scena Teatrului Liric din București, cu care a avut mare succes. În 1920, pe când era la conducerea Teatrului Liric, iar sala teatrului a fost luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian și Leonard s-a stabilit, la Timișoara. În 1924, au apărut primele semne ale tuberculozei, dar Leonard, care primise propuneri de angajare din Franța, a plecat la Paris, în 1925 a avut jucat la Lyon, în opereta Baiadera, cu un mare succes. Întors în țară, nu a reușit să relanseze opereta în București. Rechemat în Franța, a început un turneu în Marsilia. Grav bolnav, juca de parcă nu ar fi avut nimic, repurtând un succes fulminant. A urmat o serie de 40 de spectacole de mare succes, cu săli arhipline. La București, a jucat la Alhambra în opereta Fritz, 50 de spectacole la rând. Din cauza sănătății tot mai șubrede, făcea față cu greu spectacolelor, accesele de tuse se întețeau, iar la ultimul spectacol a căzut pe scenă…A decedat la 24 decembrie 1928, la Câmpulung.
La 13 decembrie 1916, la Petrograd, Imperiul Rus, s-a născut Tatiana Baillayre, graficiană, membră a Grupului Grafic și a grupului de artiști de la Bocșa Montană. Născută într-o familie de artiști – tatăl, pictorul Auguste Baillayre de origine franceză, profesor și director al Academiei de Artă din Chișinău, mama, pictorița Lidia Arionescu din Basarabia. A studiat la Facultatea de Litere de la Sorbona, Paris, apoi a urmat Școala de Arte plastice din Chișinău și Academia de Arte din București unde l-a avut profesor pe Jean Alexandru Steriadi și a fost laureată a Premiului „Anastase Simu” pentru grafică. A fost căsătorită cu graficianul Gheorghe Ceglokoff. A realizat portrete, compoziții și peisaje folosind tehnici variate precum gravura, acuarela, desenul și pictura și a ilustrat diferite ediții de carte. Și-a expus lucrările la numeroase saloane oficiale naționale precum și în numeroase expoziții personale din țară – București, Cluj, Banat, Timișoara – și din străinătate – Stockholm, împreună cu alți artiști ai Grupului Grafic, China, Uniunea Sovietică, Buenos Aires, Memphis, Torino, Londra, Paris. S-a stins din viață la 1 ianuarie 1991, la București.
La 13 decembrie 1940, în satul Grăseni, Ungheni, Republica Moldova, s-a născut Andrei Tamazlâcaru, compozitor, etnomuzicolog, folclorist, fondatorul ansamblului „Tălăncuţa”. Pe parcursul anilor 1961-1964 studiază la Şcoala Muzical-pedagogică de la Călărași, clasa „Dirijat coral”. Apoi, după ce o absolvă în anul 1964 devine student la Institutului de Arte „G. Musicescu” (actualmente – Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice) de la Chișinău, Facultatea „Dirijat coral”. După absolvirea facultăţii, în anul 1969, este invitat să lucreze la Catedra de Folclor a Conservatorului (1969-1979), ca să ajungă mai apoi conferenţiar. A activat şi la Casa de Creaţie Populară de la Chișinău în calitate de metodist (1979-1990), iar din anul 1980 devine conducător artistic și dirijor al Ansamblului etnofolcloric „Tălăncuța”. Pe parcursul anilor 1980-1989 a fost consultant al Societăţii Corale din cadrul Uniunii Muzicienilor din Moldova. A. Tamazlâcaru îşi dedică întreaga viață studierii şi culegerii folclorului, în special muzicii, organizează nenumărate expediții etnofoclorice prin toată Moldova şi nu numai, editând mai multe culegeri. În 1993 i-a fost decernat Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române, iar în 2010 i s-a conferit titlul de Artist al Poporului din Republica Moldova.
La 13 decembrie 1983 a încetat din viaţă, la vârsta de numai 50 de ani, poetul român Nichita Stănescu, laureat al Premiului Herder, membru post-mortem al Academiei Române. Nichita Stănescu (Nichita Hristea Stănescu) s-a născut la 31 martie 1933, în oraşul Ploieşti. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Poetul scria: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește”.
Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. El a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici („O viziune a sentimentelor”, „Necuvintele”, „Epica magna”).
Cu trei ani înainte de a se stinge din viaţă Nichita Stănescu a fost propus de Academia suedeză, candidat la premiul Nobel pentru literatură. Un traducător al poeziei lui Nichita Stănescu, Sean Cotter, remarcă: „Stănescu a mărturisit că nu știa „nici o limbă străină”, pentru a adăuga apoi cu orgoliu că știa limba română „de șapte ori mai mult” și limba poeziei „de douăzeci de ori mai mult”. Ar fi o mare eroare să limităm zborul natural al operei lui Nichita Stănescu, care este în mod intens și afectuos românească, și, în același timp, își ia zborul și merge mult mai departe de tradiția strict românească. Tocmai din această cauză a fost tradus în multe limbi, atât limbi de amplă circulație precum spaniola și engleza, cât și limbi de mai restrânsă circulație precum catalana, suedeza sau italiana. În limba ucraineană unele poezii de Nichita Stănescu au fost traduse de scriitorul ucrainean din Maramureş, Pavlo Romaniuk. Mai mulți poeți complet străini României și tradiției românești l-au adoptat pe Nichita Stănescu drept referent de căpătâi.
La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului Nichita Stănescu i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura „Facla”. La 12 decembrie poetul suferă o criză puternică de ficat. Este dus la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele lui cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, în apropiere de mormântul lui Mihai Eminescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com