La 14 august 1864, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a sancționat și promulgat printr-un decret, Legea rurală. Atunci, Domnitorul proclama: „Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre!”. Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de Guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Prin această Lege rurală, 406.429 țărani au fost împroprietăriți cu loturi de teren agricol (1.654.964 hectare), iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină.
La 14 (26) august 1871 a început sărbătorirea a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna (amânată din 1869). De organizarea festivităților s-a preocupat un comitet din care făceau parte Mihai Eminescu, Alexandru D. Xenopol, Ioan Slavici, care au devenit personalităţi notorii ale culturii româneşti. La ele au participat circa 3000 de persoane din toate provinciile românești.
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul dintre cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită de Mihai Eminescu „Ierusalimul Neamului Românesc” . În decembrie 1869 Comitetul provizoriu al societăților studenților români din Viena lansează un apel către toți colegii lor conaționali de la universitățile din București, Iași, Paris, Viena, Torino, Berlin, Pesta, Pisa și de la academiile din Sibiu, Oradea, Cluj, Cernăuți, Arad și Blaj, ca să contribuie — cu mijloace materiale și morale — la realizarea unei întruniri „a tinerimii române de pretutindeni într-o serbare națională”, care nicăieri nu va putea fi „mai demnă și mai festivă” decât „la mormântul lui Ștefan cel Mare, în Mănăstirea Putnei, cu ocaziunea hramului bisericesc”, ce urma să aibă loc la 15 august 1870, când trebuie să se celebreze și împlinirea a patru veacuri de la sfințirea lăcașului. Planificarea unei asemenea întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare avea un mobil pilduitor, marele voievod fiind considerat „primul erou național”, iar epoca sa „pagina cea mai strălucită din istoria română”, fapt pentru care „mormântul lui ar trebui să fie Mecca fiecărui român”.
Serbarea de la Putna a început la 14 august 1871, printre cele câteva mii de români din toate provinciile țării se aflau Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a.
La hotarul mănăstirii cu satul fusese ridicat un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”. Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe și 100 de știubeie de rășină, care aveau să ardă seara pe culmile dealurilor învecinate, în jurul orei 22 au fost lansate de pe aceste culmi 21 de salve, iar glasurile de bronz ale clopotelor au vestit intrarea preoților în biserică și începerea slujbelor religioase.
În seara aceleiași zile, „când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munți”, Teodor V. Ștefanelli l-a văzut pe Eminescu purtând un vraf de hârtii subsuoară. Ele conțineau cunoscutul „Poem al Putnei”, tipărit în foi volante la Tipografia „Buciumul român” din Iași, pe care marele poet avea să-l distribuie a doua zi participanților la serbare și pe care i l-a citit lui Ștefanelli, în acea seară, atât de emoționat, „încât nici nu observase că în jurul lor se strânse mai multă lume care asculta și ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamațiuni a lui Eminescu”.
Serbarea de la Putna a culminat în ziua următoare, 15 august. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rosti o alocuțiune adecvată momentului. După oficiera liturghiei, egumenul Arcadie Ciupercovici rosti o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu va relata, în numărul din 22 — 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. La portic, unde reveni mulțimea, tânărul A. D. Xenopol rosti strălucita cuvântare festivă. „Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi — spunea vorbitorul — și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fiece faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a adevărului care susțin și înalță popoarele…”.
La ora 12 începu ospățul; 1600 de oameni iau masa în portic, iar ceilalți pe unde apucă. Lăutarii porniră să cânte, horele se încingeau vijelioase. Cu acest prilej ar fi cântat și Ciprian Porumbescu, tânăr de 18 ani, pe vioara vestitului lăutar Grigore Vindireu, declarând emoționat tatălui său: „Tată, am cântat Daciei întregi!”.
La 14 august 1920, la Cernăuți, s-a născut Alfred Gong (Alfred Liquornik, oficial până în 1957), poet, scriitor, critic literar și jurnalist austriaco-american de limba germană, evreu originar din Bucovina. A început să scrie versuri fiind încă elev. Din 1939 a urmat două semestre la Facultatea de Filologie-Filosofie a Universității din Cernăuți. În anii ’40–’41, după anexarea Bucovinei de către Uniunea Sovietică, a fost cadru didactic la țară, scăpând astfel de deportarea în Siberia. În schimb, sora sa și părinții săi, considerați burghezi, au fost deportați în Siberia, unde tatăl său a murit în prima iarnă. După ce Bucovina a fost ocupată de trupele germane și românești (iulie 1941), Alfred Liquornik a fost urmărit pentru că era evreu, a fost obligat să poarte Steaua lui David, iar din octombrie a fost închis în ghetoul din Cernăuți. Se presupune că a fost deportat în Transnistria, și închis în ghetoul din Moghilev-Podolski, de unde a reușit să fugă și s-a întors în Bucovina. De teamă să nu fie descoperit, s-a ascuns o vreme prin sate, iar prin 1943 a ajuns la București. Aici și-a câștigat existența scriind critică de teatru și film pentru ziarul de limbă română Capitala. La sfârșitul anului 1946, a reușit să se refugieze la Viena. Și-a continuat studiile la Universitatea din Viena, a fost primit în cercul de poeți care gravita la Viena în jurul lui Hermann Hakel și a lui Rudolf Felmayer. Astfel, din 1949, poezii ale sale au fost recitate în cercuri literare, din 1951 și în emisiuni de radio, pentru ca din februarie 1951 să fie publicate și în ziare, reviste și antologii din Austria. A decedat la 18 octombrie 1981, în New York, SUA.
La 14 august 1934, la Cluj s-a născut Ion Buzea, tenor român care a cântat pe marile scene ale lumii. A urmat cursurile Facultății de Geologie din Cluj, după care a studiat canto cu Lya Pop (1955–1961), cu Petre Ștefănescu-Goangă la București și apoi cu tenorul Luigi Ricci la Roma. În anul 1958 a debutat pe scena operei din Cluj cu rolul Alfredo din opera Traviata. A fost solist al Operei din Cluj, apoi al Operei Naționale din București, după care a fost apreciat la Viena mai bine de un deceniu ca un nume important, afirmându-se pe cele trei scene lirice principale (Wiener Staatsoper, Volksoper și Theater an der Wien). Martin Vogel, critic austriac, spunea despre Ion Buzea într-o emisiune televizată că tenorul clujean devenise unul dintre idolii publicului de operă vienez. Repertoriul său a cuprins roluri din muzica italiană, franceză și germană. Acum locuiește la Zürich, în Elveția unde predă canto.
La 14 august 1941 Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, şi Primul ministru al Marii Britanii, W. Churchill, au semnat „Carta Atlanticului”, document considerat ca fiind punctul de plecare în crearea Naţiunilor Unite. URSS adera la acest tratat la 14 septembrie 1941. „Carta Atlanticului” stipula că cele două state nu urmăresc extinderea teritorială și proclama dreptul la autodeterminare al popoarelor care fuseseră lipsite de acest drept și a contribuit la consolidarea coaliției antihitleriste.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com