În septembrie 1972, când am devenit studenți în anul întâi la Facultatea de Filologie a Universității cernăuțene, specialitatea „Limba și literatura moldovenească” (atunci așa se numea ea oficial), la prima lecție de limba maternă, docentul Mihai Dăscălescu a venit cu un manual de „Limba moldovenească” pentru clasa a patra. Nouă, pregătiți să studiem materii înalte, ne-a trezit curiozitatea numele autorilor de pe coperta manualului. Erau doi – Mihai Dăscălescu și Teodosia Chitari.
–Să știți că un profesor bun poate alcătui manuale la fel de bune. Aici se cere o experiență bogată și o măiestrie pedagogică deosebită, a accentuat docentul Mihai Dăscălescu. De asemenea calități dispune coautoarea Teodosia Chitari. Mai are și o capacitate de muncă mare. O cunosc încă din anii studenției, am fost curator la grupa lor.
Prin acest exemplu, docentul Mihai Dăscălescu a căutat să ne demonstreze că profesia de filolog nu este mai inferioară decât altele, „la modă”, și să ne încurajeze că am făcut o opțiune justă.
În anul următor, tot în septembrie, la orele de gramatică a limbii moldovenești, ne aștepta o altă surpriză: cursul respectiv urma să ni-l citească noul conferențiar universitar, Teodosia Chitari, coautoarea manualului școlar, despre care ne-a vorbit anterior docentul Mihai Dăscălescu.
În curând ne-am convins că Teodosia Chitari este o profesoară severă și exigentă, iar pentru a obține o notă bună la ea nu te puteai baza numai pe conspectul de la lecții. Trebuia să studiezi serios anumită literatură de specialitate.
Experiența pe care a acumulat-o în perioada când a lucrat profesoară la școala din satul său natal – Nesvoia – i-a fost de real folos la citirea cursului „Metodica predării limbii moldovenești (românești) în școală”. Conducea excelent practica pedagogică a studenților. Pot să confirme acest lucru absolvenții Catedrei de Filologie Română și Clasică din mai multe promoții.
Omul radioului, Dumitru Verbițchi, care a absolvit Universitatea la începutul acestui veac, a menționat că…
–…pe Teodosia Chitari o caracteriza trei calități deosebite: era obiectivă, era exigentă și, totodată, înțelegătoare. Ea vedea în fiecare student un viitor profesor, un promotor și apărător al graiului matern. Și la orele practice, și la practica pedagogică în școală ea aprecia întotdeauna obiectiv răspunsurile și comportarea studentului, spiritul lui creativ, îi arăta greșelile comise și întotdeauna găsea cuvântul de încurajare și de susținere.
Teodosia Chitari a fost titulara Catedrei de Filologie Română și Clasică timp de câteva decenii fără să aibă un titlu științific. Putea să-și susțină doctoratul, căci dispunea de capacitățile necesare, dar a rămas în istoria Catedrei ca un pedagog talentat.
–Toate succesele pe care le-a avut, Teodosia Chitari le-a obținut prin muncă. Era foarte sârguincioasă, afirmă Gheorghe Isac, fost colaborator al redacției ziarului „Zorile Bucovinei” și coleg de grupă cu Teodosia Chitari. La Universitate am învățat în perioada anilor 1963-1968. Curator al grupei noastre a fost docentul Mihai Dăscălescu. El a observat că Teodosiei Chitari îi plăcea mai mult gramatica decât literatura și o încuraja mereu. Nici nu bănuiam că în persoana colegei noastre Mihai Dăscălescu vedea un urmaș al său la Catedră. Apoi a apreciat-o și ca pedagog, antrenând-o la alcătuirea manualelor școlare, iar când a apărut ocazia, a insistat ca ea să fie angajată la Catedra de Filologie Română. Locul Teodosiei Chitari era anume la catedra universitară, deși nu a avut nici un titlu științific.
–Ea a avut un caracter de luptător, pe care l-a călit și la competițiile sportive. În anii de studenție a avut o performanță sportivă, povestește în continuare colegul ei de grupă, Gheorghe Isac, fiind și el un bun atlet. În anul 1980, anul Olimpiadei de la Moscova, Gheorghe Isac s-a numărat printre foștii sportivi din regiune, aleși pentru a purta torța cu Focul olimpic.
Obișnuită să învingă greutățile și obstaculele prin muncă, sârguință, răbdare și voință, Teodosia Chitari a cedat doar în fața bolii strașnice și necruțătoare.
–Am avut posibilitate s-o ajut financiar și s-o susțin în acele momente de cumpănă ale vieții, la fel și pe o altă colegă de grupă a noastră, Nița Mihali (Zegrea), care a lucrat corectoare la „Zorile Bucovinei”. Nu cu mult înainte de trecerea ei la cele veșnice am vizitat-o, împreună cu colegul de facultate, Ion Fede, la spital. S-a bucurat, străduindu-se să-și ascundă suferința, și ne-a petrecut cu privirea ei caldă de pedagog…
–În ultimii ani ai săi de viață Teodosia Chitari ne suna foarte des la radio. Împreună cu colegul de serviciu, Vitalie Zâgrea, amândoi discipoli ai ei, aveam o emisiune în eter direct cu oferte muzicale pentru ascultătorii noștri. Printre aceștia era și buna noastră profesoară universitară. Teodosia Chitari avea una și aceeași preferință – să asculte cântecul lui Iurie Sadovnic „Lăsat-am apă de izvor” pe versurile lui Grigore Vieru. Și dacă ne întâlneam în oraș, ea ne strângea mâna și ne spunea că acest cântec îi aprinde în inimă dorul de satul natal, de apa curată de izvor. Ne închipuiam ce emoții îi stârneau cuvintele acestui cântec: „Ca la miere și la caș/ Am tras tare la oraș./ Nu știam că satul meu/ E mierea lui Dumnezeu./ Nu știam că vatra mea/ Mie-mi este lacrima…”. Ne spunea acest lucru cu lacrimi în ochi.
Un om care-și iubește fierbinte baștina, își iubește și graiul matern. Pentru Teodosia Chitari graiul matern a fost ca „mierea lui Dumnezeu”, ca „lacrima curată și sfântă”. A demonstrat acest lucru nu prin cuvinte pompoase, ci prin osârdia sa de pedagog și „apostol al limbii materne”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com