La 18 octombrie 1495 domnul Moldovei Ştefan cel Mare termină construcţia bisericii domneşti din Dorohoi cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Lăcașul este sfințit la data de 18 octombrie 1495. În prezent Biserica Sfântul Nicolae Domnesc reprezintă cel mai vechi monument istoric din zona municipiului Dorohoi și principalul obiectiv turistic pentru vizitatorii din România și din străinătate. Edificiul a fost restaurat de câteva ori în perioada 1896-1921 și își păstrează în întregime formele originale și zidurile inițiale, înfățișându-se ca un monument bogat decorat. Se încadrează în stilul arhitectonic tradițional moldovenesc.
La 18 octombrie 1599, în Bătălia de la Şelimbăr Mihai Viteazul învinge oastea transilvană condusă de Andrei Bathory. Întregul teritoriu al Transilvaniei intra în stăpânirea lui Mihai Viteazul. Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Bathory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei lui Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească. Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost, de asemenea, mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”. Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi spre Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.
La 18 octombrie 1907, la Brăila s-a născut Mihail Sebastian (Iosif M. Hechter), om de litere, a scris romane, dramaturgie și critică literară, a fost publicist, ținând printre altele și cronică muzicală și memorialist. A urmat studii universitare de Drept și Filosofie la București. A avut o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. A fost apoi secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde l-a cunoscut pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. A debutat în literatură cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), urmat de un volum de nuvele, Femei, a publicat mai multe romane: Orașul cu salcâmi, Accidentul, influențate de Proust, Flaubert și alți romancieri francezi. În anul 1934 a publicat un alt roman, De două mii de ani, despre ce înseamnă să fii evreu în România. S-a impus în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră; piesa Insula a rămas neîncheiată. Prin legislația antisemită de la începutul anilor ’40, i s-a interzis să lucreze ca jurnalist și i s-a retras și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din aceeași cauză. Jocul de-a vacanța a fost interzisă, pentru a putea reprezenta Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea sa, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu. Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului (1935–1944), a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. A decedat la 29 mai 1945, la București. Piesa Steaua fără nume a fost pusă în scenă la Teatrul Muzical-Dramatic „Olga Kobyleanska” din Cernăuți, traducerea în ucraineană aparținându-i lui Serghii Lucikanin.
La 18 octombrie 1955 a fost arestat Gavril Vatamaniuc, conducător al grupului de rezistenţă anticomunistă din Munţii Bucovinei. Grupul lui Gavril Vatamaniuc a fost o grupare de partizani anticomuniști români din Bucovina care a acționat în perioada 1949-1955. În anul 1948, sergentul major de jandarmerie Gavril Vatamaniuc din Constanța, fratele partizanului Ion Vatamaniuc (1903-1992), intră în conflict cu locțiitorul politic și este dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. Bănuind că va fi arestat, acesta se refugiază la 25 noiembrie 1949 în pădurile din zona Suceviței, unde își construiește un bordei și se hrănește cu alimente primite de la familia sa. În vara anului 1950 i se alătură doi consăteni, frații Ion și Gheorghe Chiraș, urmăriți și ei de Securitate. Aceștia au adus cu ei arme. Activitatea grupului s-a limitat doar la acțiuni de apărare, tipărind și distribuind manifeste anticomuniste, distrugând manifestele comuniste și încercând să-i convingă pe muncitorii forestieri să lupte împotriva comuniștilor. Deși Securitatea a reușit să-și infiltreze informatori printre pădurari, majoritatea acestora i-au ajutat pe partizani, aducându-le de mâncare. În 1954 s-a alăturat grupului partizanul Vasile Motrescu, venit din Munții Făgăraș și care făcuse parte din grupurile conduse de Vladimir Macoveiciuc și Constantin Cenușe. La începutul lui ianuarie 1955, cu sprijinul unui pădurar, organele de securitate au descoperit ascunzătoarea grupului. În dimineața zilei de 18 ianuarie 1955, o companie de soldați din Botoșani a încercuit zona Bâtca Corbului și a atacat bordeiul. La acel moment, în ascunzătoare se aflau doar Motrescu și Vatamaniuc. Cei doi au reușit să fugă. La 18 iulie 1955 Securitatea află ascunzătoarea fraților Chiraș. În lupta de la Ursoaia Mare, cei doi frați sunt împușcați. Vasile Marciuc, gazda celor doi frați, este capturat la 17 octombrie 1955 și constrâns să dezvăluie ascunzătoarea lui Gavril Vatamaniuc. Astfel, a doua zi este prins și Vatamaniuc în satul Voievodeasa. Ultimul membru al grupului, Vasile Motrescu, a fost capturat la 13 ianuarie 1958, în urma trădării lui Teodor Sfichi, și executat la 29 iulie 1958 în penitenciarul Botoșani.
La 18 octombrie 2022 a murit Eugen Simion. Născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (judeţul Prahova), Eugen Simion a fost critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for cultural român. În 1969, a devenit doctor în ştiinţe filologice cu o teză despre „Eugen Lovinescu, scepticul mântuit”. Pentru o perioadă, între 1970-1973, a fost profesor la Universitatea Paris IV (Sorbona), unde a predat cursuri de cultură şi civilizaţie românească. Experienţa pe care a avut-o în Franţa se regăseşte în două dintre cărţile sale: „Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian” (1977, în 2014 a apărut cea de-a VI-a ediţie; în 1983 a fost tradusă în maghiară) şi „Întoarcerea autorului» (1981, tradusă în SUA şi în Franţa, 1996). În 1992, a fost profesor invitat la Ecole Normale Superieure de Paris (Fontenay-aux-Roses). La 9 martie 1991, Eugen Simion a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 12 martie 1992 membru titular. Apoi vicepreşedinte (1 februarie 1994 — 16 ianuarie 1998), preşedinte interimar (15 octombrie 1997 — 16 ianuarie 1998) şi preşedinte al Academiei Române, ales la 16 ianuarie 1998, reales la 11 februarie 2002. A deţinut această funcţie până la 20 aprilie 2006. Academicianul Eugen Simion a publicat peste 3.000 de articole şi studii în reviste literare şi culturale.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com