La 2 ianuarie anul 17 e.n., în exilul de la Tomis (în prezent Constanţa), a murit Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei Antice (născut în anul 43 î.e.n.). În toamna anului 8 e.n. împăratul Augustus, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, decide exilarea lui Publius Ovidius Naso pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia incriminată este cu mare probabilitate „Ars amatoria” („Arta iubirii”), care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În „Tristia” – operă poetică scrisă în exilul de la Tomis, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus. Poetul a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma. Pierzând orice speranţă de a se întoarce în „oraşul veşnic”, Ovidiu a compus pentru piatra sa funerară următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.
La două mii de ani de la moartea sa, Ovidiu a fost reabilitat printr-o Hotărâre a Consiliului Municipal din Roma ca o reparaţie a prejudiciului grav adus poetului.
La 2 ianuarie 1529 a fost ucis Domnul Țării Românești, Radu de la Afumați, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare. Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea) a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529. A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica domnitorului Neagoe Basarab. Spre finele anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, s-a ridicat împotriva domnului, surprinzându-l fără oastea care l-ar fi putut apăra. Radu a fost nevoit sa fugă în graba în apusul țării, unde spera că va găsi ajutorul boierilor Craiovești, dar dușmanii l-au ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici măcar lăcașul sfânt în care Radul de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziţi ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529. Tot în acea zi a fost ucis şi fiul său, Vlad.
Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Argeş, deasupra mormântului său fiind așezată o lespede frumoasă de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând. Viteazului domn muntean Radu de la Afumați a purtat douăzeci de războaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt în care s-a aflat la cârma Țării Româneşti. Deşi scurtă şi mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau la tronul sprijiniți de Poarta Otomană, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai glorioase lecții de rezistență prin luptă, împotriva Imperiului Otoman, una dintre marile puteri ale lumii la acea dată, care cotropise și transformase deja în pașalâcuri Grecia, Bulgaria și Serbia.
La 2 ianuarie 1866 (21 decembrie 1865), la Brașov s-a născut Gheorghe Bogdan-Duică, critic și istoric literar, biograf, traducător, om politic, membru titular (din 1919) al Academiei Române. A urmat studii universitare la Budapesta (1885), Jena (1886) și Viena (1887–1888), fiind licențiat în Istorie al Universității din București (1897). A fost profesor de Limba română la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, la Focșani, Galați, Gimnaziul „Dimitrie Cantemir” și Liceul „Mihai Viteazul” din București. În 1919, chemat de Sextil Pușcariu, a devenit profesor de Istoria literaturii române moderne la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, apoi primul decan al Facultății de Litere a Universității din Cluj. A debutat în Gazeta Transilvaniei (Brașov, 1881), a colaborat la Tribuna (Cluj), Convorbiri literare (Iași), România jună (București), Societatea de mâine (Cluj). A condus Gazeta Bucovinei (Cernăuți), a editat, împreună cu Virgil Arion și Vasile Pârvan Românismul, care apăra politica națională a românilor ardeleni. În 1916 a fost deportat la Săveni și Troian în Bulgaria. Din lucrările sale: Petru Maior, Bucovina – Notițe politice asupra situației, Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, Despre „Țiganiada” lui Budai-Deleanu. Înrâuririle germane, Titu Liviu Maiorescu, Istoria țărănismului. Vol 1: Viața și opera întâiului țărănist român – Ion Ionescu de la Brad (1818–1891), Vasile Alecsandri. Admiratori și detractori, Istoria literaturii române moderne. Întâii poeți munteni, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, Despre „Luceafărul” lui Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri. Povestea unei vieți, Ioan Barac, Eftimie Murgu, Mihai Eminescu etc. A primit Premiul Național de critică și istorie literară (1925). A decedat la 21 septembrie 1934, la Brașov.
La 2 ianuarie 1910, în satul Cuciurul Mare de lângă Cernăuți s-a născut Mircea Streinul, om de litere, antologator, editor de reviste, poet, prozator și translator român din Bucovina. A studiat la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, a devenit membru al Societății Steluța, o organizație culturală dedicată culturii românești și editor al revistei liceului, Ecoul tinerimii. Cu alți trei colegi, a publicat unicul număr al revistei Caietul celor patru. În 1929, urmând cariera tatălui, a devenit student la Facultatea de Teologie a Universității „Regele Carol I” din Cernăuți, ale cărei cursuri le-a absolvit în 1934. Fiind student, a contribuit la publicațiile locale Tribuna, Spectatorul, Munca intelectuală, Evenimentul, Glasul Bucovinei și Junimea literară. A realizat o antologie de poezie, Poeți tineri bucovineni (1938) și a scris libretul operei lui Paul Constantinescu, Meșterul Manole. A fost redactor al revistei Iconar. A publicat poezie: Carte de iconar, Itinerar cu anexe în vis, Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi, Corbul de aur și proză: Aventura domnișoarei Zenobia Magheru – nuvelă, Ion Aluion, Lupul din țara Huțulilor, Viața în pădure, Drama casei Timoteu, Soarele răsare noaptea și Băieți de fată – romane. S-a stins din viață la 17 aprilie 1945, la București.
La 2 ianuarie 1947, la Oprișeni, raionul Hliboca, s-a născut Dumitru Covalciuc, istoric, folclorist, poet, povestitor, publicist și traducător. S-a înscris la Institutul de Medicină din Chișinău, abandonat pentru Facultatea de Limbi Romanice și Germanice a Universității din Cernăuți, secția Limba și literatura franceză (1966–1971), pasiunea sa fiind istoria Bucovinei și valorificarea tezaurului folcloric al ținutului natal. Încă din facultate a fost crainic la Postul de Radio Cernăuți și corespondent la ziarul Zorile Bucovinei. După multe greutăți, după ce a muncit ca salahor, a fost reprimit la Zorile Bucovinei (1975). A înființat și condus societăți culturale care au sprijinit și promovat specificul tradițional românesc în Bucovina: Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu”, Societatea Culturală Arboroasa, Institutul Obștesc de Istorie, Restituiri Literare și Folclorice „Dimitrie Onciul”, Cernăuți. După 1990 s-a dedicat publicării de documente privind istoria tragică a acestora, în publicații românești din nordul Bucovinei și în presa periodică din România și Basarabia, a tradus manuale pentru școlile românești din Ucraina, a promovat înființarea unor muzee sătești de istorie și a militat pentru introducerea unui curs de Istorie a românilor în școlile cu predare în limba română din regiunea Cernăuți. A publicat pagini inedite din istoria poporului român, aproape necunoscută în fostele hotare ale imperiului sovietic, și-a asociat tineri profesori de istorie din regiune, care au studiat istoria adevărată a ținutului natal și au trimis-o pe băncile școlilor. A editat ziarul Codrul Cosminului, revista Miorița, Calendarul poporului, Calendarul ortodox al românilor bucovineni, De la Nistru pân’ la Tisa. Cele 27 de volume ale Almanahului cultural-literar Țara Fagilor reprezintă cea mai amplă lucrare a sa, rămasă în istoria culturii române bucovinene. A decedat la 23 decembrie 2017, într-un spital de la Iași, unde a fost internat urgent.
***
În ziua de 2 ianuarie au avut loc:
1649: Oastea zaporojeană a lui Bogdan Hmelniţki a intrat triumfător în Kiev. Înainte de aceasta, în anul 1648, cazacii zaporojeni, în frunte cu hatmanul Bogdan Hmelniţki, au obţinut victorii în luptele de la Jovti Vody, Korsun, Pyliavţi.
1839: Fotograful francez Louis Daguerre realizeaza prima fotografie a Lunii.
1860: La Paris, la întâlnirea Academiei Franceze de Științe este anunțată descoperirea planetei Vulcan – o planetă mică care s-a presupus că a existat între Mercur și Soare prin care matematicianul francez Urbain Le Verrier a încercat să explice particularitatea orbitei lui Mercur.
1959: Este lansată sonda spațială sovietică Luna 1, care a ajuns la Lună și a orbitat în jurul Soarelui. Este prima sondă care a depășit câmpul gravitațional al Pământului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com