La 2 mai 1519 a încetat din viaţă, la vârsta de 67 de ani, Leonardo da Vinci, celebrul pictor, sculptor, inginer şi arhitect renascentist. Leonardo di ser Piero da Vinci (1452-1519), cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii italiene din perioada de apogeu a acesteia. La vârsta de 14 ani el a devenit ucenicul pictorului florentin, Verrocchio, pentru ca la 20 de ani să fie primit în breasla pictorilor. Este autorul unor picturi şi sculpturi devenite celebre în întreaga lume, cum sunt „Mona Lisa” şi „Cina cea de taină” (două tablouri care au iscat o mulţime de controverse de-a lungul istoriei) , statuia ecvestră a lui Francesco Sforza. De asemenea, Leonardo da Vinci este cunoscut şi pentru proiectele sale arhitectonice. A fost preocupat şi de astronomie, geometrie, mecanică. Ultimii ani de viaţă, artistul i-a petrecut în Franţa, la invitaţia regelui Francisc I. La începutul anului 1519, în urma unui atac cerebral, Leonardo da Vinci a rămas paralizat pe partea dreaptă, iar la putină vreme s-a stins din viaţă, lăsând lumii o operă inestimabilă. Cu un an înainte de moarte, el a scris în caietele sale: „Io continuero”, adică „Voi dăinui”.
La 2/11 mai 1600, în timpul campaniei în Moldova, Mihai Viteazul se găsea la Roman, de unde le scria bistrițenilor, cu poruncă strașnică, să trimită hrană. În zilele următoare s-a îndreptat spre cele două cetăți – Neamț și Suceava – apărate de polonezi, care i s-au închinat. Cetatea Neamțului și-a deschis prima porțile în fața armatelor lui Mihai Viteazul. La 12/21 mai apărătorii Cetății Sucevei i-au deschis porțile și s-au predat fără luptă.
La 2 mai 1677, un ispisoc al lui Duca Vodă al Moldovei a pomenit pentru prima oară despre „târgoveții din Chișinăi”. Prima atestare ca așezare rurală, Chișinăul lui Acbaș, a fost într-un document din 17 iulie 1436. A doua mențiune documentară datează din 1466, în documentul de proprietate, eliberat de Ștefan cel Mare, prin care confirmă unchiului său Vlaicu Pârcălab de Cetatea Albă „seliștea Chișinăului„ de pe râul Bâc, cu întreaga moșie și cu moară. Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pârcălab al ținuturilor Hotin, Orhei și Cetatea Albă, nimeni altul decât unchiul lui Ștefan cel Mare. La 25 aprilie 1576, moșia Chișinăului a fost vândută de Vașutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iași, Dragoș, pentru 500 de zloți tătărești, apoi a lui Hodor, Crețu și Roșca, Chirița Dumitrachi (1640). Mai târziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mănăstirii Sfânta Vineri Galata din Iași. Și Dimitrie Cantemir, enumerând localitățile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbește despre Chișinău ca despre un „târgușor de puțină însemnătate” din ținutul Lăpușnei, având o populație compusă „din creștini, armeni și jidovi” și fiind cârmuit de un șoltuz și mai mulți pârgari, cum se obișnuia în toate orașele Moldovei. Pe timpul domniei lui Vasile Lupu, localitatea a fost cunoscută ca principal centru economic pe noul drum comercial moldovenesc Suceava–Iași–Tighina–Cetatea Albă (1650).Chișinăul a fost menționat documentar ca târg în ținutul Lăpușna, iar locuitorii ei ca târgoveți la 2 martie 1666. În 1677, Cronica polonă a lui Miron Costin inserează Chișinăul printre orașele din Țara de Jos a Moldovei. Cronicarul precizează că în ținutul Lăpușna se aflau orașul Lăpușna și orășelul Chișinău. Prima atestare a Chișinăului ca oraș datează din 2 mai 1677.
La 2 mai 1864 dizolvarea Adunării Legiuitoare. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforme agrare. El a încercat secularizarea terenurilor mănăstirești și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor proprietari, dar majoritatea parlamentară era formată din boieri, care se opuneau. Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare (Națională). Cabinetul a primit vot de blam, însă Domnul a refuzat demisia primului ministru, Mihail Kogălniceanu, dizolvând prin decret Adunarea Legiuitoare la 2/14 mai, deputații fiind evacuați din sală de un detașament militar. Evenimentul este cunoscut în istorie drept Lovitura de stat de la 2 mai. Totodată, Domnitorul a inițiat o nouă constituție și o nouă lege electorală, în urma Convenției de la Paris, pe care a supus-o aprobării populare, organizând un plebiscit între 10/22 mai–26 mai/7iunie.
La 2 mai 1893, la Sibiu s-a stins din viață George Barițiu, istoric și publicist român transilvănean. George Barițiu (Bariț) s-a născut la 4 iunie 1812 în localitatea Jucu de Jos din Transilvania, în familia preotului greco-catolic Ioan Pop Bariț. A făcut studii gimnaziale la Blaj, liceale şi universitare la Cluj, unde în perioada 1828-1829 a frecventat cursurile de filosofie şi drept, ca apoi în perioada anilor 1831-1835 să studieze teologia la Blaj. În pofida restricţiilor impuse de autoritățile austriece, a reuşit să-şi procure şi a citit cu mult interes cărţi în limba română. O mare influenţă asupra sa a avut-o lucrarea lui Petre Maior „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. De asemenea, în perioada în care a fost student la teologie, i-a cunoscut pe Simion Bărnuţiu şi pe Timotei Cipariu, când a participat ca actor şi autor la câteva spectacole de teatru în limba română, organizate la seminar, printre primele de acest fel din Transilvania.
Mediul Bisericii Române Unite cu Roma a jucat un rol hotărâtor în formarea intelectuală a lui George Barițiu. Atât tatăl, cât și bunicul său au fost preoți greco-catolici. El a fost pregătit pentru cariera ecleziastică, însă s-a decis pentru cariera didactică, pe care a început-o la Liceul Comercial Românesc din Brașov. Oraşul Braşov era un centru important, economic şi cultural, ce făcea legătura între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, fiind locul unde ideile sale referitoare la afirmarea naţională puteau fi auzite de toţi românii prin intermediul şcolii şi culturii. În anul 1838 George Barițiu a întemeiat la Brașov „Gazeta de Transilvania”, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei. În același an a început la Blaj publicarea „Foii pentru minte, inimă și literatură”, una dintre primele reviste literare românești.
George Barițiu a fost una din figurile cele mai importante ale Revoluției de la 1848 în Transilvania. Ziaristul George Barițiu, care contribuise intens la pregătirea mişcării, scria febril, comentând semnificaţiile momentului, informându-şi cititorii în legătură cu fiecare nou eveniment. El a avut o poziţie politică prudentă, mai puţin radicală decât a altor revoluţionari. A depăşit acest moment, participând la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din mai 1848, ca vicepreşedinte al lucrărilor din prima zi şi, mai târziu, ca membru al delegaţiei care a prezentat Dietei de la Cluj revendicările românilor.
Însă, odată cu intrarea trupelor generalului Bem în Sibiu, George Barițiu a fost nevoit să ia calea refugiului peste munţi. A ajuns la Câmpina, unde, în iunie 1849, a fost arestat şi dus la închisoarea din Ploieşti. A fost trimis în Bucovina, sub escortă, fiind eliberat în urma intervenţiei familiei Hurmuzachi din Cernăuți. A fost găzduit la moşia Cernauca a Hurmuzăcheștilor, unde se aflau şi alţi revoluţionari români. A revenit la Braşov în octombrie 1849. Marcat fiind de desfăşurarea evenimentelor revoluţionare ce cuprinseseră întreaga Europă (1848-1849), George Bariţiu afirma: „Adio anului 1848, care a schimbat faţa Europei. Adio anului de fericire, în care Dumnezeu a deschis popoarelor cartea cea mare ca să-şi cunoască dreptul şi puterea lor”.
În anul 1861 din inițiativa lui George Barițiu și a canonicului Timotei Cipariu, a luat ființă Asociația Transilvăneană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra). A fost mai întâi secretar, apoi președinte al Astrei. Asociația a editat, începând din 1868 revista „Transilvania”, pe care George Barițiu a condus-o între 1868 și 1889. În această revistă el a publicat numeroase articole și studii de istorie și politică. Colectivului redacțional al revistei „Transilvania” i se datorează editarea primei enciclopedii românești, apărută în trei volume la Sibiu între 1898 și 1904. De asemenea, la Sibiu George Barițiu a publicat în trei volume principala sa operă, întitulată „Părți alese din Istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”. A fost membru fondator al Societății Literare Române (1866) – precursoarea Academiei Române. În anul morții sale – 1893 – George Barițiu a devenit președinte al Academiei Române.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com