La 20 iulie/1 august 1893, la București s-a născut Horia Creangă, arhitect, promotor al arhitecturii moderniste în România, nepotul lui Ion Creangă. După ce a participat la primul război mondial, a organizat o expoziție de acuarele, la un vernisaj la Ateneul Român, cu banii obținuți reușind să-și plătească studiile la Paris, la Școala de Arte Frumoase. S-a angajat în atelierul profesorului său din facultate, apoi a deschis în țară propriul atelier, împreună cu soția, Lucia Dumbrăveanu-Creangă – una dintre primele arhitecte românce – și cu fratele lui, arhitectul Ion Creangă. În paralel, a lucrat și la Direcția Lucrări Noi a Primăriei Capitalei. A construit peste 70 de edificii administrative, social-culturale, industriale, dar și clădiri de locuințe. Primul său proiect de anvergură a fost Blocul ARO (Patria), prima clădire modernistă de pe noul tronson, aflat atunci în construcție, bulevardul Brătianu, azi Magheru. A proiectat instituții publice: Palatul Cultural Cernăuți, Hotelurile ARO-Palace și ARO-Sport Brașov, Teatrul Giulești, Halele Centrale Obor București, Restaurantul Pescăruș din Parcul Herăstrău etc. și reședințe private: Vila Dr. Petru Groza Deva, Vila Marelui Voievod Mihai Eforie Nord, Vila Savu Predeal, iar în București: Vila Corneliu Medrea, Vila dr. Constantinescu, Vila Thomas, Vila Elisabeta Cantacuzino, Casa Cristea Mateescu etc. A colaborat cu articole în publicațiile Spre o arhitectură a Bucureștilor și Arta și Omul. A decedat la Viena, la 1 august 1943.
La 20 iulie 1906, la Vancicăuți, Basarabia, s-a născut Călin Alupi, desenator și pictor, reprezentant de seamă al postimpresionismului românesc. A păstrat din copilărie o dragoste profundă pentru natură, pentru oamenii și lucrurile simple, care au marcat întreaga sa operă. A urmat Academia de Belle Arte din Iași, avându-l profesor pe Ștefan Dimitrescu. Începând din 1933, a participat la diverse expoziții de grup și personale, a fost profesor suplinitor la Școala normală din Șendriceni, a fost printre ucenicii lui Nicolae Tonitza la pictura schitului Durău, alături de Corneliu Baba și Mihai Cămăruț. În 1940, a fost mobilizat, făcând tot războiul în linia I, cu sarcina de a desena pozițiile inamice. În timpul războiului a contractat un ulcer la stomac și piatră la rinichi care l-au marcat pe viață – a îndurat zece operații până la moarte. Toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului. În 1947, a devenit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, s-a căsătorit cu Sanda Constantinescu Ballif. A participat la expoziții care s-au succedat la interval de doi sau trei ani – în România mai ales: Saloanele interregionale de arte plastice din Iași, Expozițiile anuale de grafică din București, expoziții personale etc., dar și la expoziții internaționale: Sofia, Varșovia, în Italia (Roma și Trieste) și Franța (Paris și Saint-Germain-en-Laye). Nu a încercat niciodată să-și promoveze opera executând comenzi pentru Partid, în consecință a fost ținut deoparte, el însuși, de altfel, preocupându-se puțin de reușita socială. A decedat la 19 septembrie 1988, la Iași.
La 20 iulie 1943, în satul Copăceni (în prezent – raionul Sângerei, R. Moldova) s-a născut Adrian Păunescu, eminent poet și simbol pentru românii de pretutindeni. Deși s-a născut în Basarabia, Adrian Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, județul Dolj. A absolvit Colegiul Național din Craiova. Tatăl viitorului poet, fiind pe timpuri membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anticomuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Adrian Păunescu a fost nevoit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. A studiat filologia la Universitatea din București.
Debutul lui Adrian Păunescu cu volumul „Mieii primi” a fost formidabil, după Nichita Stănescu era considerat a doua revelaţie a literaturii române contemporane, constată istoricul literar Mircea Dinescu. De altfel, lumea literară – creatori şi critici – este unanimă în a aprecia valoarea operei păunesciene, în special poeziile scrise în anii 70-80 ai secolului trecut.
Ca unul dintre cei mai prolifici autori români ai acestei perioade, Adrian Păunescu se afirmă și ca organizator al Cenaclului „Flacăra”. Era o întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. Prin activitatea cenaclului Adrian Păunescu a încurajat cultura de masă, îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un moment de puterea comunistă. Însă, în cele din urmă, tot regimul comunist a interzis acest cenaclu atât de popular. Relația lui Adrian Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989. Același Mircea Dinescu remarcă: „Puţină lume ştie că el a fost cel care a polemizat cu Ceauşescu în anii ’70. Acesta s-a isterizat puţin şi a fost nevoie să intervină Zaharia Stancu şi Marin Preda ca să-l ierte pe Păunescu pentru ieşirea lui tumultuoasă. Din acea ceartă a ieşit o mare iubire, fatală şi pentru Ceauşescu, şi pentru Păunescu. Aici şi-a sucit destinul. După primul volum şi după „Fântâna somnambulă”, un volum extraordinar de versuri, el a intrat în altă categorie. Poetul şi-a ieşit din piele şi a devenit omul cetăţii. Şi-a pus vocaţia în slujba dictatorului”.
Adrian Păunescu a fost un activist politic şi după Revoluţia din 1989, pe care o încheie cu câțiva ani înainte de moartea sa (2010).
Adrian Păunescu a fost românul românilor de pretutindeni. Niciodată n-a uitat de Basarabia unde a văzut lumina zilei. În anul 1992 poetul Adrian Păunescu a fost la Nistru, la luptătorii români basarabeni, însoțit fiind de Doina și Ion Aldea Teodorovici și de Grigore Vieru. Academicianul Mihai Cimpoi a declarat odată că „Adrian Păunescu este un poet rapsod, un poet al mulțimii, el nu și-a uitat locul nașterii, a iubit Basarabia, a vorbit despre Basarabia și a scris încă din 1970 despre Basarabia”. În satul Trușeni, de lângă Chișinău, se înalță un grup statuar care-i reprezintă pe Mihai Eminescu, Adrian Păunescu și Grigore Vieru.
L-a cunoscut personal pe Adrian Păunescu poetul cernăuțean Vasile Tărâțeanu, care s-a exprimat în cadrul unor festivaluri literare că Adrian Păunescu a dorit să vadă și Cernăuțiul, să pășească pe acolo, unde și-a purtat pașii Mihai Eminescu. Este cert faptul că Adrian Păunescu a avut un sentiment aparte pentru „dulcea Bucovină” a lui Mihai Eminescu.
La 20 iulie 1986 a încetat din viață Liviu Damian, scriitor, eseist, jurnalist, poet și traducător, om de cultură român din Republica Moldova, reprezentant de marcă al generației anilor ’60. Liviu Damian s-a născut la 13 martie 1935 în familia intelectualilor Ştefan şi Eufimia Damian din satul Strâmba, județul Bălţi (actualmente satul Corlăteni, Râşcani). După absolvirea şcolii din satul natal, face studii la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1955-1960). A activat la redacţia ziarului „Tânărul leninist”, apoi ca redactor-şef adjunct al revistei „Nistru” (1963-1968) şi redactor principal al Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi (1968-1971). Din 1971 până în 1976, a fost consultant literar la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar între 1976 şi 1986 – secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor. Debutul editorial al scriitorului s-a produs în 1963 cu placheta de versuri Darul fecioarei. În anii următori apar cărţile: Ursitoarele (1965), Sunt verb (1968), Partea noastră de zbor (1974), Mândrie şi răbdare (1977), Coroana de umbră (1982) ş.a. Un loc aparte în creaţia scriitorului îl ocupă poemul Cavaleria de Lăpuşna, publicat în revista „Moldova” în 1985 – o evocare curajoasă, pentru acele timpuri, a chipului lui Ştefan cel Mare. Pentru tinerii cititori autorul a scris cărţi plăsmuite cu dăruire de suflet şi dragoste de copii: Comoara (1964), De-a baba-oarba (1972), Inima şi tunetul (1981) ş.a. În 1988 a apărut o selecţie postumă de versuri pentru copii Aştept un arici, iar în 2003 – volumul Saltul din efemer, apărut la Editura „Litera” în colecţia „Biblioteca şcolarului”. În 2014 apar 2 volume: Din rană creşte ramul (Editura Arc, colecţia „Primăvara poeţilor”) şi Punctul meu de sprijin e iubirea, selecţie de Rodica Damian, fiica scriitorului (Editura TipoMoldova, Iaşi). Prin cărţile Pâinea (1976), Dialoguri la marginea oraşului (1980), Pâinea în două cânturi (1984), Liviu Damian s-a afirmat şi ca înzestrat eseist şi publicist. Operele sale au fost apreciate, autorul învrednicindu-se de diverse premii şi distincţii: Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1983, pentru volumul de poezii Coroana de umbră), Premiul de Stat (1984, pentru volumele Dialoguri la marginea oraşului şi Maraton). În 1985 i s-a conferit Titlul Onorific „Maestru Emerit al Artei”. S-a stins din viaţă în urma unei boli grave la 20 iulie 1986. În anul 1995 în satul de baştină al scriitorului s-a inaugurat Muzeul literar „Liviu Damian”, iar în 2000, pe casa în care a locuit în ultimii săi ani de viaţă, a fost dezvelită o placă memorială.
În ziua de 20 iulie a anului 1990 a decedat Serghei Paradjanov, eminent regizor de film, artist al poporului din Ucraina, laureat al Premiului de stat al Ucrainei „T. Şevcenko”. Armean de origine şi născut la Tbilisi în 1924, Serghei Paradjanov a absolvit în 1952 Institutul de stat de cinematografie din Moscova, fiind discipolul lui Oleksandr Dovjenko. În perioada 1949-1960 a activat la Studioul de filme „O. Dovjenko” din Kiev. Slava mondială i-a adus filmul artistic „Umbrele strămoşilor uitaţi” (1964), după povestirea clasicului literaturii ucrainene, Myhailo Koţiubinski. Filmul a câştigat 39 de distincţii, 28 de premii ale festivalurilor de film din 21 de ţări ale lumii. Filmele lui Serghei Paradjanov fac parte din clasica artei cinematografice. Marele regizor a fost înmormântat în Panteonul din capitala Armeniei. Pe teritoriul Studioului de filme „O. Dovjenko” din Kiev lui Serghei Paradjanov i s-a ridicat un monument.
Evenimente istorice din ziua de 20 iulie:
356 î.Hr.: Se naște Alexandru cel Mare, rege macedonean, unul din cei mai marcanți cuceritori ai antichității. Pornind de pe micuțul său stat balcanic, Alexandru a cucerit mai întâi întreaga peninsulă, apoi Asia Mică, țările Orientului Mijlociu de azi, întregul mal nordic al golfului Persic, până la marea Caspică, la nordul Indiei, sudul Siberiei, litoralul est-mediteranean și Egiptul, locul unde și-a găsit sfârșitul.
1838: La Cernăuți s-a născut Ambrosiu Dimitrovici (Ambrosiu Dimitrovitza), publicist, membru fondator al Societății Academice Române din 1866. A desfășurat o bogată activitate ca membru și secretar al Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina. S-a stins din viață la 3/15 iulie 1866, la Cernăuți.
1848: Revoluția de la 1848 în Țara Românească – Adunarea poporului pe Câmpul Libertății de la Filaret. Chiar a doua zi după trecerea Dunării de către trupele otomane și pătrunderea lor pe teritoriul Țării Românești, la 20 iulie/1 august, la București, „adunarea poporului român pe Câmpul Libertății” de la Filaret, într-un număr impresionant de 30.000 de oameni, a protestat împotriva faptului că „armatele turcești trecură Dunărea și intrară pe pământul românesc, fără nici un manifest, fără nici un motiv, împotriva tuturor tractatelor și împotriva dreptului neamurilor”.
1885: În Marea Britanie, patria fotbalului, a fost legalizat acest sport profesionist.
1969: Astronauții americani Neil Armstrong și Edwin Buzz Aldrin devin primii oameni care pășesc pe Lună, în timpul misiunii „Apollo 11”. La 21 iulie 1969 (20 iulie în America de Nord) Programul Apollo — Apollo 11 face cu succes prima aselenizare cu echipaj uman pe Lună, în Marea Liniștii. Americanii Neil Armstrong și Buzz Aldrin devin primii oameni care vor merge pe Lună, aproape 7 ore mai târziu. Primul pământean, astronautul american Neil Armstrong, membru al echipajului „Apollo-11″, coboară pe suprafaţa Lunii, în Marea Linștii, la ora 10:56 PM, şi rosteşte cuvintele intrate in istorie: „Este un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire”. Este urmat de colegul de echipaj, astronautul Buzz Aldrin.
1992: Václav Havel demisionează din funcția de președinte al Cehoslovaciei, după ce Slovacia își declară independența.
1994: Alexandr Lukaşenko este inaugurat ca primul președinte al Belarusului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com