La 21 august 1700, Constantin Brâncoveanu a primit crucea de Cavaler al ordinului Sfântul Andrei. Atât Constantin Brâncoveanu cât și Cantacuzinii informau pe ruși despre situația din imperiul Otoman și din cel Habsburgic și dădeau sfaturi ca unii care cunoșteau mai bine situația politică, economică și militară din Turcia și Europa de vest. Îi informau despre mersul războiului cu Liga de la Augsburg și cel de succesiune pentru tronul Spaniei, despre relațiile dintre Ludovic XIV și Carol XII, ca și cele dintre regele Poloniei Stanislaw Lesczynski și Poarta otomană sau hanul Crimeii. Pentru serviciile făcute, Brâncoveanu a fost decorat de Țarul Petru I, la 21 august 1700, cu crucea de Cavaler al ordinului Sfântul Andrei, iar în 1701 a primit un act de favoare, Jalovannaia gramota, care-i asigura domnitorului și Cantacuzinilor azil în Ucraina în caz de primejdie.
La 21 august 1723, în satul său Dmitrievka (în prezent – Dmitrovsk-Orlovski, regiunea Orlov, Rusia) s-a stins din viață fostul domnitor al Moldovei și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir. Proclamat de turci domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir sosește la Iași la 10 decembrie1710, având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Dar însuși noul domn-cărturar a încheiat la Luțk (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711 un tratat secret de alianță cu țarul Rusiei, Petru I, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Tratatul n-a fost transpus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.
Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.
Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari etc., în număr de circa o mie au rămas pentru totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În lunile de iarnă Dimitrie Cantemir lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, mai ales cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. La propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.
În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă, aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată.
În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus. În timpul campaniei „persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Unii istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a „Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor”, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, în timp ce făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul secolelor XVII-XVIII.
În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea raclei sale este scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
La 21 august 1813, în Basarabia țaristă a fost înființată Eparhia Chișinăului și a Hotinului. Proiectul a fost aprobat de țarul Alexandru I. În ucazul împărătesc se prevedea ca în noua eparhie să se aplice „obiceiurile locale, fiindcă s-a îngăduit poporului Basarabiei păstrarea vechilor sale drepturi moldovenești”. Cu acordul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost creată Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile dintre Prut și Nistru, precum și, dincolo de Nistru, zona orașelor Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol și Odesa. În urma Păcii de la București din 1812, rușii au ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru numit mai târziu Basarabia. Ca urmare a acestui rapt, creștinii ortodocși din acest teritoriu au rămas în afara unei organizații teritorial-administrative bisericești. De aceea, mitropolitul Gavriil Bănulescu, stabilit în Basarabia, a început activitatea pentru înființarea unei noi episcopii. În august a adresat o scrisoare comandantului armatelor rusești, amiralul P.V. Ciciagov, iar în noiembrie a înaintat un proiect de organizare a noii eparhii, către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.
La 21 august 1911 pictura Mona Lisa de Leonardo da Vinci a fost furată din Muzeul Luvru din Paris de un fost angajat al muzeului, de la care a fost recuperată peste doi ani, după o aventură ca în filme. Nici astăzi nu se știe cu certitudine ce l-a determinat pe hoț s-o fure pe Mona Lisa. Pentru că niciun investitor în opere de artă nu poate risca să achiziționeze obiectul intabulat la nr. 1 în inventarul unuia din cele mai cunoscute muzee ale lumii. După doi ani de tăcere, naivul hoț a fost prins chiar atunci când încerca să vândă prețioasa pânză unui muzeu. Unui muzeu, ai cărui specialiști sunt totdeauna pregătiți să descopere falsuri sau lucrări furate. Așa că nimeni n-a fost surprins la vestea că muzeul a anunțat poliția.
Spre surprinderea generală, după ce a fost prins, hoțul și-a confecționat, cu imaginația sa bolnăvicioasă, o explicație „firească” – și chiar plauzibilă pentru unii – a furtului. Și-a dezvăluit adevărata identitate, Vicenzo Leonardi, adevărata cetățenie, era cetățean italian, și adevărata vocație: era patriot. Cel puțin, așa pretindea el. De aici începe o explicație halucinantă, conform căreia tabloul Giocondei, ca și multe alte tablouri aflate în Europa, a fost furat din Italia de militarii francezi ai lui Napoleon, care au jefuit muzeele (susținea el), ducând exponatele în Franța, unde erau găzduite în numeroase muzee (tot în varianta lui). Patriotardul Leonardi încerca să acrediteze ideea că „patriotul” ar avea tot dreptul să recupereze aceste furturi și să readucă înapoi în Italia tot ce furaseră „bonapartiștii” și a ajuns prin muzeele Europei.
Argumentația lui Leonardi a trezit interesul altor patriotarzi și chiar al unui partid cu veleități patriotice. O anumită parte a opiniei publice a simțit nevoia să-l apere pe „bietul patriot”, atras de non-patrioți, într-un proces instrumentat politic. Câțiva avocați de top ai acelor timpuri s-au oferit să-l apere gratuit. L-au apărat, iar Vicenzo Leonardi a fost condamnat la pedeapsa minimă, pe care o și executase în timpul instrucțiunii penale, așa că a doua zi după proces s-a văzut liber. Liber, după ce furase cel mai cunoscut exponat aflat în unul din cele mai cunoscute muzee ale lumii, unde era păzit cu strășnicie și în condiții de maximă siguranță: capodopera lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa sau La Gioconda.
La 21 august 1957, în satul Glijeni, raionul Fălești, s-a născut Nina Țurcanu-Furtună, interpretă de muzică populară din Republica Moldova. Tatăl ei era profesor de muzică, aşa că a avut parte de o şcoală bună acasă, moştenind dragostea pentru muzică şi talentul de la tatăl ei. N-a absolvit nici o instituție muzicală, este autodidactă. Cariera muzicală şi-o începe în anii 1975-1979 în calitate de solistă a Orchestrei de muzică populară „Lăutarii» a Filarmonicii Naționale. Din 1979 până în 1982 e solistă a Orchestrei de muzică populară „Tinerețea», iar din 1982-1983 – solistă a Orchestrei de estradă „Bucuria». Pe parcursul anilor 1984-1987 este solistă a orchestrei Ansamblului de dansuri populare „Joc», apoi în anii 1988-1990 – este membră a formației „Fluieraș» a Filarmonicii Naționale. Repertoriul ei, în mare parte pe acele timpuri, era alcătuit din melodii populare. Înregistrează mai multe cântece la Radio Chișinău. În anii 1990-1994 este solistă a Orchestrei de muzică populară „Folclor» a Radioteleviziunii Naționale. Din anul 1994 se mută cu traiul în S.U.A., unde nu se lasă de meserie. În anul 1994 lansează primul său album în România „Îmi cânt dragostea şi dorul», iar în anul 2003 lansează primul ei CD de muzică uşoară „Barbar cântă femeia ceea». Revine în Republica Moldova În anul 2010.
Evenimente istorice din ziua de 21 august:
1652: Timiș, fiul hatmanului Bogdan Hmelnyțki, s-a căsătorit cu fiica domnitorului moldovean Vasile Lupu, ceea ce a constituit un pretext pentru reînnoirea alianței dintre Ucraina și Moldova.
1745: Marele Duce Petru Fedorovici, viitorul Țar Petru al III-lea, s-a căsătorit cu prințesa germană Sophie Friederike Auguste von Anhalt-Zerbst-Dornenburg, mai târziu mai bine cunoscută sub numele de Ecaterina cea Mare.
1862: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înființare a corpului de ofițeri sanitari din armată. Astfel, se atestă medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare.
1925: Se naște Toma Caragiu, actor român, de origine aromână, prezent pe scenele de teatru bucureștene și pe ecranele țării. A fost prezent în 46 filme.
1943: Sfârșitul bătăliei de la Kursk, cea mai mare bătălie a blindatelor din istorie. După unele evidențe, se pare că armata germană a pierdut peste 500.000 de oameni. Câți oameni a pierdut armata sovietică nu se știe.
1944: La Dumbarton Oaks s-a deschis conferința reprezentanților SUA, URSS și Marii Britanii cu privire la crearea unei organizații internaționale de securitate. Această reuniune internațională a pregătit propunerile care au stat la baza Cartei Organizației Națiunilor Unite.
1945: Regele Mihai a somat guvernul Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi ale guvernului, situație consemnată de istorie ca fiind „greva regală”.
1968: Nicolae Ceaușescu, liderul Republicii Socialiste România, condamnă public Invazia Cehoslovaciei de către forțe armate din cinci state membre în Pactul de la Varșovia, încurajând populația română să se înarmeze împotriva eventualelor represalii sovietice.
1981: Oamenii de știință au raportat pentru prima dată despre amenințarea încălzirii globale pe Pământ.
1991: Eșuează tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, instrumentată de un grup de conservatori din Kremlin. Tentativa a fost dejucată de președintele RSS Ruse, Boris Elțin, al cărui scop însă nu era salvarea lui Gorbaciov, ci reformarea întregii administrații a URSS.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com