La 21 august 1700, Constantin Brâncoveanu a primit crucea de Cavaler al ordinului Sfântul Andrei. Atât Constantin Brâncoveanu cât și Cantacuzinii informau pe ruși despre situația din imperiul Otoman și din cel Habsburgic și dădeau sfaturi ca unii care cunoșteau mai bine situația politică, economică și militară din Turcia și Europa de vest. Îi informau despre mersul războiului cu Liga de la Augsburg și cel de succesiune pentru tronul Spaniei, despre relațiile dintre Ludovic XIV și Carol XII, ca și cele dintre regele Poloniei Stanislaw Lesczynski și Poarta otomană sau hanul Crimeii. Pentru serviciile făcute, Brâncoveanu a fost decorat de Țarul Petru I, la 21 august 1700, cu crucea de Cavaler al ordinului Sfântul Andrei, iar în 1701 a primit un act de favoare, Jalovannaia gramota, care-i asigura domnitorului și Cantacuzinilor azil în Ucraina în caz de primejdie.
La 21 august 1723, în satul său Dmitrievka (în prezent –Dmitrovsk-Orlovski, regiunea Orlov, Rusia) s-a stins din viață fostul domnitor al Moldovei și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir. Proclamat de turci domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir sosește la Iași la 10 decembrie1710, având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Dar însuși noul domn-cărturar a încheiat la Luțk (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711 un tratat secret de alianță cu țarul Rusiei, Petru I, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Tratatul n-a fost transpus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.
Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.
Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari etc., în număr de circa o mie au rămas pentru totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În lunile de iarnă Dimitrie Cantemir lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, mai ales cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. La propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.
În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă, aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată.
În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus. În timpul campaniei „persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Unii istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a „Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor”, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, în timp ce făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul secolelor XVII-XVIII.
În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea raclei sale este scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
La 21 august 1813, în Basarabia țaristă a fost înființată Eparhia Chișinăului și a Hotinului. Proiectul a fost aprobat de țarul Alexandru I. În ucazul împărătesc se prevedea ca în noua eparhie să se aplice „obiceiurile locale, fiindcă s-a îngăduit poporului Basarabiei păstrarea vechilor sale drepturi moldovenești”. Cu acordul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost creată Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile dintre Prut și Nistru, precum și, dincolo de Nistru, zona orașelor Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol și Odesa. În urma Păcii de la București din 1812, rușii au ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru numit mai târziu Basarabia. Ca urmare a acestui rapt, creștinii ortodocși din acest teritoriu au rămas în afara unei organizații teritorial-administrative bisericești. De aceea, mitropolitul Gavriil Bănulescu, stabilit în Basarabia, a început activitatea pentru înființarea unei noi episcopii. În august a adresat o scrisoare comandantului armatelor rusești, amiralul P.V. Ciciagov, iar în noiembrie a înaintat un proiect de organizare a noii eparhii, către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.
La 21 august 1902 s-a născut regizorul Paul Călinescu, pionier al cinematografiei româneşti instituţionalizate, autor al primelor filme de actualitate. Primul film regizat de Paul Călinescu (1902-2000) a fost „România” (1934). În colaborare cu Tudor Muşatesc, Paul Călinescu a scris scenariul filmului „Titanic vals” (1964). În 1934 regizează primul său film, un documentar, intitulat „România”. În 1936, Călinescu are iniţiativa organizării unui Serviciu cinematografic în cadrul Oficiului Naţional de Turism. În 1941, filmul „România în lupta contra bolşevismului” câştigă premiul filmului documentar la Festivalul internaţional de artă cinematografică de la Veneţia. Drama „Răsună valea”, realizată în 1949, îi aduce o altă distincţie – Diploma de onoare a Festivalului internaţional de la Karlovy Vary, în 1950. Fiind, de asemenea, un tehnician strălucit, Călinescu a fost coautorul unor brevete de invenţie pentru „video-real” (1964) şi „fizio-ecran” (1968). Drama „Porto Franco” (1961) şi comedia „Titanic Vals” (1964), ultimele două filme regizate, au fost şi cele care i-au încununat cariera. Paul Călinescu a semnat în total regia a 18 filme, la cele mai multe fiind, de asemenea, scenarist şi autor al imaginii şi montajului. A fost recompensat şi cu mai multe premii naţionale pentru „merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale” sau pentru întreaga operă. „Filmul este veşnic tânăr. El merge în pas cu viaţa, cu aspiraţiile, cu preocupările, cu gândurile, cu gusturile oamenilor. Într-asta constă veşnica lui tinereţe”.
La 21 august 1926, în localitatea Pucioasa, Dâmbovița, s-a născut Mihai Constantinescu, violonist de talie mondială și poet. La 15 ani a obținut Premiul european pentru vioară la Festivalul Internațional de la Weimer (1941). A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, unde a urmat Vioara cu profesorii Cecilia Nițulescu-Lupu și Vasile Filip, fiind remarcat și îndrumat chiar de George Enescu, cu care a concertat între anii 1942–1945. S-a bucurat de mare prețuire și peste hotare, în turneele făcute, începând din 1955, în Europa și în Orientul Îndepărtat. Debutul său literar a avut loc în anul 1968 în revista Tomis, iar cel editorial cu volumul Izvorul nopților albe, urmat de volumele: La porțile cuvântului, Liman virtual. A decedat la 25 februarie 1987, la București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com