În ziua de 22 octombrie a anului 1882 a decedat pictorul român Ion Andreescu, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Aderent la înnoirile aduse de arta reprezentanţilor Şcolii de la Barbizon, Andreescu este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi peisagişti români.
La 22 octombrie 1916 a murit Ion G. Sbierea, filolog şi folclorist. Ion G. Sbiera (1836-1916) a realizat culegeri de folclor din Bucovina, ediţii de texte româneşti vechi („Codicele voroneţean”), monografii. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866.
Ion G. Sbiera a fost un folclorist și istoric literar român născut în la 1 noiembrie 1836, într-o familie de țărani înstăriți din străvechiul sat bucovinean Horodnicul de Sus. În anul 1848, Ion G. Sbiera s-a Înscris la Școala Normală din Cernăuți, iar un an mai târziu s-a transferat la Gimnaziul superior. La gimnaziul cernăuțean, Sbiera a avut marea șansă de a-l avea ca profesor pe Aron Pumnul, cărturar și mare patriot român, originar din Transilvania. Acesta a avut o influență hotărâtoare asupra carierei tânărului elev, contribuind decisiv la formarea conștiinței și a caracterului său. În 1862, Sbiera s-a aflat în fruntea intelectualilor români care au pus bazele Reuniunii de Leptură din Cernăuți, devenită, după numai trei ani, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. I. G. Sbiera s-a aflat, de asemenea, printre întemeietorii și principalii colaboratori ai revistei „Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”. El a publicat aici, dar și în „România Jună”, „Arhiva”, „Candela”, „Familia”, „Gazeta Transilvaniei”, „Vatra” etc., cronici, articole, necrologuri, studii de istorie, lingvistică și folclor. Cunoscut și apreciat pentru activitatea sa, în 1866, este numit membru al Societății Literare Române (viitoarea Academie Română).
În 1875 a fost propus de autoritățile austriece în funcția primului șef al Catedrei de Limbă și Literatură Română a Universității din Cernăuți. În 1881 Sbiera obține titulatura asupra catedrei, iar în 1886, doctoratul în filozofie. Sbiera va rămâne profesor până în anul 1906. Bolnav și împovărat de ani, venerabilul dascăl se va stinge din viață zece ani mai târziu, la 22 octombrie 1916, la Cernăuți. Opera lui Ion G. Sbiera tratează probleme sociale și ideologico-culturale, istorice și didactice, de ortografie și filologie, memorialistică, de istoria literaturii și folclor. Crescut și educat într-o societate condusă după regulile administrației străine, Sbiera a promovat o anume ideologie națională, în care un loc important îl ocupau problemele privitoare la conceptul de națiune, la însemnătatea și rolul graiului național, la școală și rolul ei în educarea tineretului sau cele de etnogeneza românilor precum și a spațiului geografic în care aceștia au apărut și s-au manifestat ca națiune.
Opera acestui cărturar bucovinean, deși nu are o mare întindere, prezintă un interes deosebit, având o valoare documentară de necontestat. Ea a avut partea sa de contribuție la deșteptarea sentimentelor naționale din Bucovina și a pus bazele dezvoltării ulterioare a catedrei de limbă română de la Universitatea cernăuțeană.
La 22 octombrie 1918, la Cernăuți a apărut gazeta Glasul Bucovinei, cu subtitlul Organ de propagandă pentru unirea politică a Românilor de pretutindeni. Întemeiată de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Alexandru Popovici și Radu Sbiera, înlocuia publicația oficială de limbă germană Czernowitzer Zeitung. Editor și redactor responsabil a fost Dionisie Bejan.
A fost difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania și în Basarabia. În primul număr al ziarului (9/22 octombrie 1918) a fost publicat articolul Ce vrem?, semnat de 14 intelectuali bucovineni, care cuprindea aspirațiile tuturor românilor aflați sub dominația austriacă: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Cotidianul Glasul Bucovinei a fost editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina în perioada 1918–1923.
La 22 octombrie 1985 s-a stins din viaţă soprana română Viorica Ursuleac, originară din Cernăuţi. Viorica Ursuleac a fost fiica lui Mihai Ursuleac (1863-1928), arhidiacon ortodox din Cernăuți. Și-a făcut studiile la Viena, debutând pe scenă din Zagreb în anul 1922. Soprana Viorica Ursuleac a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt, în timpul șederii ei acolo.
Glasul tulburător al Vioricăi Ursuleac îl fascinase pe compozitorul Richard Strauss, care îi oferise rolurile principale în patru dintre premierele operelor lui: „Arabella” (1933), „Friedenstag” (care i-a fost dedicată ei şi soţului ei, dirijorul austriac Clemens Krauss, în 1938), „Capriccio” (1942) şi „Die Liebe der Danae” (1944). Viorica Ursuleac a cântat pe mai toate scenele mari ale Europei.
După spectacolul de adio, susţinut în 1953 la Wiesbaden, Viorica Ursuleac este numită profesoară la „Salzburg Mozarteum”, unde a activat până în 1964. Renumita soprană a murit la vârsta de 91 de ani, în satul Ehrwald de lângă Tirol, unde s-a stabilit încă înainte de 1954, anul morții soțului ei, Clemens Krauss.
Despre Viorica Ursuleac s-au scris cărţi în limbi europene, iar înregistrările cu ariile pe care le-a interpretat ea au intrat de mult în patrimoniul sacru al Europei. La Cernăuți, în casa unde s-a născut și și-a petrecut copilăria vestita cântăreață de operă (situată pe actuala stradă Șevcenko), a fost instalată o placă comemorativă. Admiratorii muzicii clasice, apelând la reţeaua Internet, pot să asculte şi acum vocea de aur a bucovinenei Viorica Ursuleac.
Excelentă actriţă cu o voce de aur, Viorica Ursuleac înseamnă, ca şi muzicianul total al Europei, Roman Vlad (şi el – cernăuţean), o glorie europeană a Bucovinei.
La 22 octombrie 1949, în satul Drochia, raionul Drochia, s-a născut Vlad Gheorghelaș, interpret de muzică populară din Republica Moldova. Cariera sa de artist a început dintr-o întâmplare, când a mers la concursul republican „Cântaţi cu noi», ca, pe urmă, să fie invitat de către dirijorul şi violonistul Serghei Lunchevici , la un concurs de angajare în Orchestra „Fluieraș”. A absolvit în 1980 Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, după care a fost angajat în Orchestra „Lăutarii” dirijată de Nicolae Botgros. A cântat cu toate formaţiile de muzică populară. În 1997, a început colaborarea cu poetul Grigore Vieru. Rodul acesteia este piesa „Tata», care l-a făcut celebru pe Vlad Gheorghelaş. Au urmat „Părinţii», „De cînd, mîndro, te iubesc», „Noroc, noroace», „Primăvară, dacă ştii» ş.a. În total, au făcut împreună 24 de piese, alte câteva au rămas neînregistrate.
Artistul era cunoscut şi datorită fluieratului artistic pe care îl interpreta cu o deosebită măiestrie.
Vlad Gheorghelaş s-a stins din viață la 13 martie 2011 și a fost înmormântat la Cimitirul Central din strada Armenească din Chișinău.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com