În ziua de 25 august a anului 1873 s-a născut actriţa Lucia Sturza Bulandra, una dintre marile figuri ale scenei româneşti, de neuitat în roluri de compoziţie din dramaturgia universală şi naţională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generaţii întregi de actori. Din 1947 până la sfârşitul vieţii a fost directoarea Teatrului Municipal din Bucureşti, astăzi Teatrul L. S. Bulandra. Lucia Sturdza-Bulandra (1873- 1961) a fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din București timp de 30 de ani.
La 25 august 1907 s-a stins din viață Bogdan Petriceicu Hașdeu, una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. Bogdan Petriceicu Hașdeu (nume la naștere Tadeu) s-a născut la 26 februarie 1838 la Hotin, după alte surse – la Cristinești, sat din apropierea Hotinului, unde a și copilărit, fiind botezat de preotul din Berestea. Este cel mai de vază descendent din familia celebră Hâjdău, fiul scriitorului basarabean Alexandru Hâjdău. Pe atunci Basarabia făcea parte din Imperiul Rus și după ce făcuse carte la Chișinău, Bogdan Petriceicu Hașdeu a studiat la Universitatea din Harkiv. Acolo, sub îndrumarea unor profesori vestiți, obține cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii. Cu unii dintre colegii de facultate, deveniți și ei savanți în domeniul lingvisticii, va coresponda în decursul vieții. După terminarea studiilor a slujit ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, el a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară. În anul 1858 Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al Universității. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hașdeu a pus bazele mai multor publicații, în care apar poezii lirice, fabule, nuvele, lucrări critice scrise de el. În perioada 1876-1900 scriitorul și savantul Bogdan Petriceicu Hașdeu deține funcția de director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine referitoare la români.
În 1877 Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi a spiritului său enciclopedist. Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române. Pentru studiul său „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, în anul 1880 i se acordă Premiul Academiei Române.
Viaţa lui Bogdan Petriceicu Hașdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Hașdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii – un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, Bogdan Petriceicu Hașdeu a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului. Cu acest scop a construit Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina. Acolo s-a stins din viață la 25 august
1907, lăsând în urmă o operă vastă și rezistentă timpurilor. Bogdan Petriceicu Hașdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.
Opera lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a servit drept obiect de studiu pentru cercetătorul cernăuțean Olexa Romaneț, monografia căruia a fost apreciată în cercurile științifice din Ucraina, Moldova și România.
La 25 august 1929 s-a experimentat cabina catapultabila de avion construită în premieră de românul Anastase Dragomir. Evenimentul a avut loc pe aeroportul Orly, Paris. Anastase Dragomir (1896-1966) a fost un inventator român din domeniul aviației, cel mai cunoscut pentru invenția unei versiuni timpurii a unui scaun ejectabil, care a fost brevetată la Paris, în 1930, de care a beneficiat împreună cu un alt inventator român, Tănase Dobrescu.
La 25 august 1935, în satul Fântâna Albă, Bălți, s-a născut Andrei Strâmbeanu, prozator, dramaturg, poet, scenarist. Provine dintr-o familie de ţărani. Îşi face studiile la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1959). A lucrat în calitate de redactor la Editura „Cartea Moldovenească”, traducător la Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti; redactor la publicaţiile „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”, „Nistru”, apoi la Comitetul de Stat pentru Cinematografie, Studioul „Moldova-film”; consilier la Direcţia Teatru a Ministerului Culturii şi la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1998-2001). Debutează editorial cu volumul de versuri „Fântâna Albă” (1963), cu prefaţa scrisă de Valentin Roşca. În anul 1967 semnează volumul de nuvele „Mireasa”, care apare şi în limba rusă la Moscova (1968). Semnează dramele „Minodora” (1971, 1987), „Armăsarul cu dinţi de aur” (1989), „Consumatorul de onoruri” (2001), montate la teatrele „Luceafărul” şi „Mihai Eminescu” de la Chișinău şi la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Ca autor de versuri, a colaborat cu compozitorii: Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Eugen Doga, Valentin Dânga ş.a. Proza sa a fost tradusă în finlandeză, franceză, lituaniană, armeană, georgiană, estoniană, ivrit. În anul 2003 publică volumul antologic „Contrapunct”. Obţine Premii la Concursul Naţional de Dramaturgie (1979, 1989, 2001, 2002). Este laureat al Premiului Unic la Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2004, pentru drama „Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt” (2004). S-a stins din viață pe 4 august 2021.
La 25 august 1940, la Cernăuți s-a născut Mihai Pelin, istoric, scriitor și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Filosofie din București, a fost jurnalist la Scânteia Tineretului, Tribuna României, Ramuri, Flacăra. A debutat editorial cu volumul Redactori și pianiști (1967). După 1990, a lucrat activ la Baricada, Expres Magazin, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor Jurnalul Național și Cronica Română. În această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc și a coordonat elaborarea primelor patru volume ale Cărții Albe a Securității. Alte cărți publicate: Miorița nu s-a născut lângă stele, Speranța, Epistolarul Infernului, Legendă și adevăr, Culisele spionajului românesc, Operațiunile Melița și Eterul, Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Iluziile lui Iuliu Maniu, Opisul emigrației politice, Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, Săptămâna Patimilor (23–28 iunie 1940). A decedat la 14 decembrie 2007, la București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com