La 25 septembrie 1396, în Bătălia de la Nicopole sultanul Baiazid I, „Fulgerul”, înfrânge armata cruciată. De partea cruciaților a luptat și un corp de oaste sub comanda lui Mircea cel Bătrân. Această bătălie a avut loc între o armată aliată franco-valaho-maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.
În ziua de 25 septembrie a anului 1860 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a efectuat o vizita „de curtoazie” la Istanbul. Domnitorul a fost primit cu onorurile prevăzute pentru şefii de state suverane, renunţându-se la ceremonialul ofensator cu care erau primiţi domnii anteriori. Vizita a urmărit soluţionarea cerinţelor din memoriul adresat Porţii şi Puterilor garante în luna iunie a aceluiaşi an, referitoare la dreptul de a desăvârşi unirea celor doua principate şi de a modifica legea electorala. Situaţia pe plan internaţional complicată de unificarea Italiei a amânat luarea unei decizii. În cele din urmă, la 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene. Trei luni mai târziu Poarta emite firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza. Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres faţă de situaţia anterioară. În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza a emis „Proclamaţia Unirii”, în care exclama: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată, alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
La 25 septembrie 1883 a fost inaugurat castelul Peleş, ocazie folosită de autorităţi pentru a declara Sinaia oraş. Lucrările au început în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, iar costurile lucrarii s-au ridicat la 16 milioane lei-aur. Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleșul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morții regelui Carol I). Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare. Turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Pe lângă Peleșul propriu-zis, în zonă au mai fost înălțate încă două construcții mai mici, Pelișorul și Foișorul. Regimul comunist a propagat ideea că Domeniul Regal Peleş ar fi fost parte a Domeniului Coroanei, şi astfel în proprietatea României. Adevărul istoric este că, Castelul Peleş, la fel ca şi Pelişor şi Foişor, a fost construit din banii personali ai Regelui Carol I, care şi-a vândut o moşie din Germania pentru a putea plăti costurile terenului şi a ridicării edificiului. Regele a evitat să folosească bani din lista civilă, astfel că domeniul nu a făcut niciodată parte din Domeniile Coroanei, care erau proprietăţi ale statului doar puse la dispoziţia suveranului.
După moartea Regelui Carol I, domeniul a trecut în proprietatea Regelui Ferdinand I şi a succesorului acestuia dinastic, Regele Mihai I. Regele Carol II nu a avut niciodată domeniul de la Sinaia în proprietate şi astfel nepotul lui din căsătoria morganatică cu Ioana Zizi Lambrino nu are nici un drept de proprietate.
La 25 septembrie 1913, la Bucureşti a văzut lumina zilei Maria Tănase, cea care urma să devină Edith Piaf a României. Maria Tănase a fost un fenomen unic în muzica românească. „Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase”, afirma compozitorul Constantin Nottara.
Maria Tănase a apărut prima dată în public pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos” pe când avea opt ani. Apoi – pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a frecventat cursul inferior. Debutul artistic a avut loc în 1934, la Teatrul de Revistă condus de renumitul Constantin Tănase. Primele înregistrări pe discuri de ceară le-a făcut în anul 1936 sub patronajul casei de discuri londoneze „Columbia”, cu ajutorul artistei Aurora Sotropa, de care a legat-o ulterior o mare prietenie. La 20 februarie 1937 Maria Tănase debutează la Radio București.
Începând cu anul 1939 se deschide activitatea internaţională a talentatei interprete. Maria Tănase și Grigoraș Dinicu sunt desemnaţi „ambasadori ai muzicii populare românești” la Expoziţia Internaţională de la New York. În anii războiului Maria Tănase participă, alături de mari artişti precum George Enescu, George Vraca şi Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniţi sau la unităţile militare.
În perioada anilor 1953-1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puţin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. Maria Tănase a avut un repertoriu extrem de vast care a cuprins cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc, de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete. O selecție de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicată în 1963 în broșura „Cântecele mele – Maria Tănase”.
Ilustra artistă s-a stins din viaţă la 22 iunie 1963. Corpul neînsufleţit al Mariei Tănase a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu naţional, şi a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o iubeau şi o admirau în mod deosebit. Şi-a dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să-şi potolească setea.
Maria Tănase a lăsat în urma sa o bogată moștenire folclorică și artistică. A fost premiată post-mortem la Académie Charles-Cros de la Paris, în anul 1965, cu Grand Prix du Disque. Începând cu anul 1969, la Craiova are loc Festivalul-Concurs Naţional al interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase”, ca un omagiu adus marii cântăreţe. La una din ediţiile acestui festival au participat cu succes şi rapsozii cântecului popular românesc din nordul Bucovinei, Nicolae Mintencu şi Elena Calancea.
La 25 septembrie 1920, la Sucevița s-a născut Dimitrie Vatamaniuc, critic și istoric literar, reputat eminescolog și un fervent apărător și promotor al culturii și civilizației românești din Bucovina de Nord, membru de onoare (2001) al Academiei Române. În 1947 a devenit licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, cu specializare în Istoria literaturii române, Estetică literară și Istoria românilor. În timpul studiilor universitare a fost membru în comitetul de conducere al societății studențești bucovinene Junimea. În 1957 și-a susținut teza de doctorat cu tema Ioan Popovici-Bănățeanul și lumea meseriașilor. A fost profesor de Limba și literatura română la Liceul „Andrei Mureșanu” din Dej, redactor la Almanahul literar din Cluj, cercetător la Institutul de Istorie Literară și Folclor și lector la Universitatea din București (din 1957), bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară și șef de secție la Centrul de Documentare și Informare Științifică al Academiei Române. A continuat opera lui Perpessicius, care și-a închinat viața studierii operei poetului Mihai Eminescu, fiind cunoscut și apreciat în țară și străinătate pentru cercetarea și publicarea operelor complete ale lui Mihai Eminescu, îndeosebi a celebrelor Manuscrise facsimilate. A decedat la 4 iulie 2018, la București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com