La 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat unirea Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul România. La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (Sala de marmură) a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România.
În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii şi ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică Populară Vest-Ucraineană, frontiera fiind în negociere, deoarece ambele comunități revendicau orașe importante precum Cernăuţi, Rădăuţi şi Siret.
La 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian Popovyci, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Naţională Ucraineană. Drept răspuns, la 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, la Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 membri din toate județele și păturile sociale, avându-l ca președinte pe Iancu Flondor.
La 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la Cernăuți, numită „Vecea bucovineană”, care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei. La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popovyci, și român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat „comisar național român”, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Joseph Etzdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popovyci și Aurel Onciul.
Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea la Cernăuți, la 9 noiembrie, a unui detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau parte din regimentul 8 husari, ce era amplasat la nord de Tiraspol. Din proprie inițiativă, acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile române. Detașamentul de soldați români, condus de Ilie Lazăr, s-a deplasat pe jos de la Noua Suliţă până în Cernăuți, s-au prezentat profesorului Sextil Pușcariu și au oferit sprijinul lor militar.
Consiliul Național Român a solicitat ajutorul guvernului român de la Iași. La 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, precum și partea de nord-vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918.
Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiţia, unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucraineni.
Majoritatea reprezentanților ucraineni şi evrei bucovineni au refuzat să participe la ședința Congresului General al Bucovinei, pe care îl socoteau nereprezentativ. La Congresul General al Bucovinei au asistat mai mulți oaspeți din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina eliberată.
La 28 noiembrie 1948 s-a născut renumita soprană de origine română Mariana Nicolesco. A început să studieze muzica de la şase ani, după ce mama sa a înscris-o la clasa de vioară a Scolii de Muzică din Braşov. După terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul din Cluj, la clasa profesorului Mircea Breazu ca mezzosoprană, după care a câştigat o bursă la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, unde a avut-o ca îndrumător pe Jolanda Magnoni. După ce a câştigat cel mai important concurs de canto din lume, organizat la Milano, a decis să nu se mai întoarcă în ţară şi să îşi continue activitatea în străinătate, astfel încât autorităţile române au condamnat-o, în lipsă, la cinci ani de închisoare. Mariana Nicolescu a debutat la Teatrul Scala din Milano, după care a concertat pe marile scene ale lumii. În 1989 Mariana Nicolesco a decis să revină în România, iar doi ani mai târziu a susţinut primul ei concert în ţara natală. Soprana este membra de onoare a Academiei Romane, iar mai multe universităţi I-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Celebra artista a fost distinsă pentru activitatea sa cu medalia UNESCO.
La 28 noiembrie 1973 a încetat din viaţă la Paris, principesa Martha Bibescu (n. 1889), scriitoare românca. Opera sa, însumând memorii, însemnari de calatorie, romane, se constituie într-o mărturie a societății românești și europene din perioada interbelica; s-a impus în lumea intelectualității europene, întreținând corespondentă cu P. Valery, P. Claudel, M. Proust. A devenit vestită ca autoare a romanului „Izvor. Țara Sălciilor”.
La 28 noiembrie 1989 a plecat din această lume părintele ieromonah Arsenie Boca, teolog şi pictor ortodox român. Protosinghelul Arsenie Boca (Zian) a intrat în 1939 în viaţa monahală. Din 1945 intră în vizorul Securităţii, fiind arestat prima oară în 1948, acuzat că i-a ajutat pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. În 1952 a fost dus un an la Canal, iar în 1959 i se stabileşte domiciliu forţat la Bucureşti şi din 1969 la aşezământul mănăstiresc de la Sinaia, unde şi moare.
La 28 noiembrie 1991 s-a stins din viață Ion Gheorghiță, scriitor, publicist și traducător moldovean. S-a născut pe data de 2 aprilie 1939, în satul Larga, Moldova. Şi-a urmat studiile la Facultatea de Litere, profil limbă şi literatură română, la Universitatea de Stat din Cernăuţi, pe care o absolve în anul 1963. Primii paşi în carieră îi face lucrând în calitate de publicist la redacţia „Zorilor Bucovinei». Debutează editorial concomitent cu volumele de versuri „Nelinişti matinale» şi „Mărul discordiei», în anul 1969. După ce se mută cu traiul la Chișinău, lucrează întâi în calitate de redactor la revista „Moldova», ca apoi să devină redactor-şef al Colegiului pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pe parcursul întregii sale vieţi a desfăşurat o activitate fructuoasă în domenii precum: publicistică, poezie, traduceri, eseistică, dramaturgie. A participat activ la viaţa societăţii, promovând cuvântul, arta frumosului, a elucidat neobosit realităţile actualităţii culturale, pe cele ale satului moldovenesc, dar mai ales problemele societăţii, în general.
A cunoscut foarte bine universul copiilor, scriind poezii frumoase şi inspirate pentru copii, mai ales, basme şi ghicitori în versuri: „Brad de munte», 1970, „De-a baba oarba», 1971.
A fost preocupat şi de istoria acestei ţări, astfel a scris drama cu caracter poematic despre soarta lui Dimitrie Cantemir „Zodia Inorogului”, editată în anul 1983, dar şi drama privind problemele sociale ale satului de după război, „Viaţa în continuare”, care a fost publicată în anul 1991.
Ion Georghiţă este considerat unul dintre cei mai buni traducători ai operei lui Taras Şevcenko, fiind, mai ales, un bun teoretician al artei traducerii, considerând: cu „cât textul original este mai adânc proliferat într-o etnopsihologie naţională cu atât mai greu se supune unei replăsmuiri”.
A decedat, în condiţii neelucidate, probabil fiind asasinat în noaptea de pe 28 spre 29 noiembrie 1991, la Chişinău.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com