La 28 septembrie 1876 a decedat Costache Negri, diplomat român unionist, participant la Revoluţia de la 1848 din Moldova. Costache Negri s-a născut la 14 mai 1812, la Iaşi. Tatăl său era Petrache Negrea, vel aga, mama, Smaranda, născuta Donici. Educația școlară și-a făcut-o în casa părintească și la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soție era mătușa mamei lui, și apoi la Chişinău şi Odesa. În 1834 a plecat la studii în Franţa şi Italia. Costache Negri a revenit în Moldova la sfârșitul anului 1841.
În momentul izbucnirii Revoluţiei de la 1848 Costache Negri era la Paris. El s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 lui Costache Negri i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar, împreună cu un grup de exilați moldoveni, a reușit să ajungă la Brașov. Acolo a participat la întocmirea declarației de principii din mai 1848 și a proclamației de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, la Cernăuţi, unde a coordonat munca și propaganda comitetului revoluționar din Moldova, aflat în exil. A fost susţinut de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, aflat şi el la Cernăuţi.
Înfrângerea revoluției în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de a face schimbări politice majore și în Moldova. Datorită unei epidemii de holeră și a opoziției în creștere din partea autorităților habsburgice, întregul grup de revoluționari, între care și Costache Negri, a fost obligat să părăsească Bucovina și să se întoarcă în Franța. Alături de alți exilați români, în 1849 Costache Negri și-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcții judecătorești și administrative. Ca om politic și patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcție publică – pârcălab de Covurlui. Odată cu internaționalizarea chestiunii românești, din 1855 Costache Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.
În 1855 Costache Negri a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol și la Viena pentru a susține Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii de la Iași, iar în 1857 a fost ales deputat și vicepreședinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris din 1856.
A participat permanent la adunările mișcării unioniste române, care au avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 și la unirea definitivă din 1861. Însuși Costache Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.
În anul 1859 Costache Negri a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al țărilor unite pentru a obține recunoașterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie și deci a dobândi unirea definitivă. Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri, să renunțe la viața politică.
Costache Negri decedat la 28 septembrie 1876, fiind înmormântat la mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna. Minai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor”.
La 28 septembrie 1882 s-a născut istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, considerat părintele arheologiei româneşti. Vasile Pârvan (1882-1927) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular (din 1913) al Academiei Române. A elaborat un vast plan naţional de cercetări arheologice, întreprinzând săpături sistematice în aşezări din Dobrogea şi Muntenia, a descoperit, în 1913, cetatea Hristia.
La 28 septembrie 1888 a încetat din viaţă poeta Iulia Haşdeu, fiica scriitorului B.P. Haşdeu. Iulia Hasdeu (1869-1888), tânără scriitoare și intelectuală română, poetă de limba franceză, care s-a manifestat și în muzica și pictura (cursuri particulare de desen și pictură la Paris). Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie şi a scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri. A murit de tuberculoza în vârstă de doar 19 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de castelul Iulia Haşdeu.
La 28 septembrie (16 septembrie – stil nou) 1902 a încetat din viață Iosif Ivanovici (Jovan Ivanović), clarinetist, dirijor și compozitor de muzici militare și muzică ușoară; a compus dansuri (vals, cadril, polcă) și marșuri. Născut în 1845 la Timișoara, Iosif Ivanovici a devenit celebru în întreaga lume prin valsurile sale, în special prin nemuritorul „Valurile Dunării”, una dintre cele mai cunoscute compoziții românești la nivel internațional. Ca șef al muzicilor militare române, a ridicat standardele interpretative ale acestui gen muzical. Dar adevărata sa contribuție a fost în domeniul muzicii de dans, unde a creat piese care au concurat cu succes cu cele ale marilor compozitori vienezi ai vremii. „Valurile Dunării”, compus în 1880, a devenit rapid un succes internațional, fiind interpretat și astăzi pe toate meridianele. Capacitatea sa de a îmbina melodicitatea românească cu forma valsului vienez a creat un stil distinctiv care i-a adus recunoașterea internațională. În ADN-ul culturii române, gena Ivanovici reprezintă capacitatea de a crea muzică accesibilă dar valoroasă, care transcende granițele culturale și temporale.
La 28 septembrie 2023 a încetat să bată inima lui Ion Druță, scriitor, dramaturg și istoric literar din Republica Moldova; membru de onoare al Academiei Române; membru titular al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928 în Horodiște, Soroca. Absolvent al Școlii de silvicultură și al Cursurilor superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U. R. S. S. Din anul 1969, scriitorul se stabilește cu traiul la Moscova. A scris în limbile română și rusă. Debutul său literar, volumul de schițe și nuvele „La noi în sat” (1953), este urmat de o serie de opere, care fac parte din patrimoniul literaturii române contemporane: romanele „Frunze de dor”, „Povara bunătății noastre”, „Biserica Albă”, „Clopotnița”; nuvelele „Sania”, „Ultima lună de toamnă”, „Horodiște”, „Toiagul păstoriei”, „Samariteanca”; piesele „Casa Mare”, „Păsările tinereții noastre”, „Frumos și sfânt” etc.
Ion Druță a deținut titlul de Scriitor al Poporului și a fost inclus în lista celor 10 scriitori din lume pentru anul 1990. Decorat cu mai multe ordine și medalii, laureat al Premiului de Stat” (2008), cavaler al Ordinul „Bogdan Întemeietorul” (2009).
Începând cu 1994, scriitorul Ion Druță a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a „semințelor socialiste” , a moldovenismului și creștinismului modelat după cel rusesc. Cititorii și criticii au început să se întrebe, uimiți, dacă scriitorul a fost cu adevărat sincer în scrisul său. Această debusolare a încrederii are firește temei, fiindcă în opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu o tendință estetică antiromânească.
Tranzitând anevoioasa cale de trezire a conștiinței naționale, basarabenii aveau nevoie de un cap limpede, de o personalitate credibilă, de un idol, de un mântuitor spiritual, pentru a-i călăuzi și a-i ajuta să depășească probele inițiatice întru edificarea unei durabile identități naționale. Or, tocmai aici s-a dat și continuă să se dea bătălia cea mare. Ion Druță își asumă conștient acest rol și înțelege foarte bine că discursul său poate avea o largă rezonanță socială. Într-un interviu acordat postului de radio românesc „Actualități” (1996) el face următoarea confesiune: „Nu mă consider politician (…). Dar, din când în când am fost și eu nevoit să calc pe gheața asta foarte lunecoasă și foarte periculoasă. Pentru că, în primul rând, țin la cititorii mei și în clipele de mare pericol mă simțeam obligat să iau cuvântul”. Poetul român Ioan Alexandru l-a caracterizat astfel pe Ion Druță: „Druță știe istorie, știe să lucreze pe cronici, pe izvoare, așa cum o știe Sadoveanu, dar pe lângă istorie se știe cunoscător îndeaproape al valorilor spirituale ale trecutului, ca și ale prezentului. Cărțile sale, ca și ale marilor scriitori de la care se revendică, își au mereu un cuvânt înainte din izvoarele scripturale nepieritoare devenite viață în sufletul oamenilor”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com