La 29 octombrie 1497 are loc Bătălia de la Lenţeşti. A fost un conflict moldo-polon în contextul retragerii oştilor conduse de regele Ioan Albert (1492 – 1501) după expediţia acestuia în Moldova şi înfrângerea de la Codrii Cosminului. Oastea polonă s-a retras în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504). Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri. Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur, „caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale”, pentru a organiza apărarea. Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi. După cum scriu „Cronicile slavo-române”, „duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii”.
La 29 octombrie 1688 a început domnia lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Constantin Brâncoveanu (15 august 1654 – 15 august 1714) a fost Domn în Țara Românească în perioada 29 octombrie/8 noiembrie 1688 – 24 martie/4 aprilie 1714. A acces la tron după moartea lui Șerban Cantacuzino (1640–1688), având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, lăsând în urmă un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic care-i poartă numele. În politica externă, Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol. Ținând agenți și spioni în toată Europa, era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. A intervenit în mod repetat în chestiunea domniei în Moldova, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. A fost mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a se lepăda de credință și a ceda turcilor toată averea sa. A fost executat, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu ginerele său, sfetnicul Ianache Văcărescu.
La 29 octombrie 1992, într-un accident tragic de automobil, şi-au pierdut viaţa soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, renumiţi compozitori şi interpreţi din Republica Moldova. Ion Aldea Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954 în orașul Leova. De la tatăl său, Cristofor Teodorovici, fost preot, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. A urmat apoi Școala de Muzică „Eugeniu Coca” din Chişinău şi Școala medie de muzică din Tiraspol. În perioada 1975-1981 Ion Teodorovici şi-a făcut studiile la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului „G. Musicescu” din Chișinău, activând în cadrul formației de muzică ușoară „Contemporanul”, condusă de compozitorul Mihai Dolgan.
Doina Aldea Teodorovici (Marin) s-a născut în anul 1958 în orașul Chișinău. Harul său artistic s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începând cu vârsta de 6 ani și până în clasa a 8-a, Doina participă la dublarea filmelor în românește la Studioul „Moldova-Film”. Concomitent studiază muzica în particular. Timp de mai mulți ani a activat în calitate de profesoară de literatură universală la Institutul „Ion Creangă” din Chișinău. La începutul anilor 80 Doina își descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Ea este nedespărțită atât în viață, cât și pe scenă, de compozitorul și interpretul Ion Aldea Teodorovici. Duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice.
Împreună cu soția sa, a militat pentru reunirea Republicii Moldova cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90 au cântat despre limba română, despre Eminescu.
La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: „Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre».
Soții Aldea Teodorovici au decedat în urma unui tragic accident rutier în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Mașina în care se deplasau Ion și Doina spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 kilometri de București, România. Doina era însărcinată și aștepta o fetiță. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însângerate. O autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea Teodorovici, aflată în comă. Ambulanţa s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de câteva ori „Au, mă doare tot corpul”. Apoi a tăcut pentru totdeauna. Sufletul părăsise trupul îndurerat. Corpul neînsuflețit al lui Ion Aldea Teodorovici a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus.
Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă. Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din municipiul Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea Independenței Republicii Moldova. Grigore Vieru a menţionat că „Doina şi Ion, devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pământ, iar noi, la rândul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasemuitului lor har. Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său. Asta au înţeles-o Doina şi Ion. Ei n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu, au ars în cântecul lor”.
La 29 octombrie 2011 a fost canonizat mitropolitul ortodox român din Transilvania Andrei Şaguna (1808- 1873), militant pentru drepturile ortodocşilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Braşov (1851). Andrei Şaguna a fost membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
La 29 octombrie 2012, la Chişinău s-a stins din viață Valentin Mândâcanu, redactor, lingvist, traducător, publicist. Născut la 27 iulie 1930 în comuna Mihăileni, raionul Râşcani, Moldova, Valentin Mândâcanu a absolvit Institutul Pedagogic de Stat „I. Creangă” de la Chişinău (1951-1955), apoi devine profesor la Şcoala Pedagogică din Călăraşi. În 1966 este angajat redactor-stilizator la revista „Moldova”. Debutează editorial în anul 1967 cu volumul „Exprimarea corectă”. A activat în calitate de redactor, traducător şi corespondent la Agenţia Telegrafică Moldovenească (ATEM), după care colaborează la elaborarea „Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti” (1979), ca apoi să fie eliberat din funcţie fiind învinuit de „românizarea” limbii. A scris câteva cărţi: „Cuvântul potrivit la locul potrivit” (1979, 1987), „Între acasă și acasă” (2000) și „Spărturi în gheața tăcerii” (2008). A colaborat cu studioul „Moldova-film”, a tradus mai multe filme din limba rusă pentru dublare. Valentin Mândâcanu este autorul eseului „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în nr. 4, din aprilie 1988 al revistei „Nistru”, care a marcat începutul unei noi epoci cu revizuirea totală a acesteia, dar şi a originii limbii, declanşând revoluţia socială, naţională, spirituală în Republica Moldova. V. Mândâcanu a făcut parte din primul Parlament al Republicii Moldova, a votat independenţa ţării. A continuat să semene lumină şi să militeze pentru cauze nobile la câteva ziare periodice din ţară, iar în ultimii ani de viaţă a scris pentru rubrica „Surse de lumină” a ziarului „Flux”. În 2010, Valentin Mândâcanu a fost decorat cu „Ordinul Republicii” pentru merite deosebite în afirmarea adevărului științific și a valorilor spirituale naționale, dar și pentru activitate literară și publicistică prodigioasă.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com