Bucovineanul Viktor Iakob a petrecut în prizonieratul rusesc trei ani și șapte luni, fiind supus unor torturi inumane, abuzuri și munci forțate. În tot acest timp, a fost deținut în șapte locații diferite – pe teritoriul Rusiei și în orașele ucrainene ocupate temporar. El a reușit să se întoarcă acasă abia în luna august a acestui an, chiar de Ziua Independenței Ucrainei. Istoria acestui apărător ucrainean a fost relatată de Suspilne Cernăuți.
Viktor s-a încadrat în rândurilor Forțelor Armate voluntar, în primele săptămâni ale invaziei la scară largă, devenind militar în cadrul Brigăzii 128 de Asalt Montan. „Eram electrician la o fabrică. Urmăream știrile, vedeam exploziile, războiul. Nu făcusem armata înainte, dar m-am gândit că trebuie să merg”, își amintește fostul combatant.
În timpul unei misiuni de luptă în direcția Zaporijjia, Viktor a fost luat prizonier – împreună cu un camarad, a dat peste un grup de aproximativ douăzeci de soldați ruși. Aceștia i-au forțat să se culce la pământ și au început să îi bată. După capturare, militarii au fost duși într-un subsol și interogați – cu bătăi, lovituri cu picioarele și cu mâinile. Ocupanții cereau numele comandantului. Când Viktor nu a răspuns, aceștia i-au tăiat un deget. „Nu am simțit pe moment, pentru că aveam mâinile legate. Ulterior au chemat un asistent medical, care a cusut degetul la loc și chiar mi-a oferit un calmant. Dar nu toți se comportau așa acolo”, povestește Victor.
După primele torturi, prizonierii de război au fost transferați la Melitopol, unde au fost ținuți zece zile într-un subsol. Acolo, Viktor auzea cum ocupanții interogau și băteau civili. Prizonierilor li se dădea mâncare minimă – de două ori pe zi, iar apa semăna cu una tehnică, din cauza căreia li se făcea rău.
Ulterior, captivii au fost mutați la Donețk – în celule suprapopulate, unde erau deținute simultan peste 50 de persoane. Nu existau paturi: dormeau câte doi pe rafturi metalice sau direct pe podea.
După Donețk, Viktor a fost trimis la colonia din Olenivka. „Când am ajuns, ne-au bătut foarte tare. Doi bărbați au fost bătuți până la moarte atunci”, își amintește militarul. Au urmat regiunea Lugansk și, ulterior, Siberia. Acolo, temperatura în celule nu urca peste +15°C, trebuiau să doarmă îmbrăcați cu hainele de iarnă, iar a se așeza sau a se ridica era permis doar cu acordul supraveghetorilor.
În colonia din Lugansk, prizonierii erau forțați să lucreze la fermă și la întreținere. „Îmi amintesc cum lucram în grajdul vacilor. Era greu, dar măcar acolo mai puteam consuma puțin lapte sau brânză – consideram asta un noroc”, spune Viktor.
Rudele lui Viktor au știut în tot acest timp că este viu – l-au recunoscut într-un videoclip publicat de ocupanți. Aceștia i-au trimis scrisori, însă bărbatul nu a primit niciuna. În august 2024, după 43 de luni și 7 zile de captivitate, Viktor a fost în sfârșit eliberat în cadrul unui schimb de prizonieri. „Mergeam fără să știm unde anume. Abia când am văzut grănicerii ucraineni am înțeles că este într-adevăr un schimb. Prizonierii ruși arătau îngrijiți, în timp ce noi eram epuizați, slabi, abia ne mai țineam pe picioare”, remarcă Viktor.
Recent Viktor Iakob a împlinit 30 de ani. S-a întors acasă în Bucovina, la familia sa, și își recapătă încet puterile după perioada lungă de tortură și captivitate. „Important este că sunt acasă. Și că băieții care sunt încă acolo se vor întoarce și ei cândva”, spune Viktor.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com