La 8 iulie 1481 a avut loc Bătălia de la Râmnic dintre oastea lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, și cea a lui Basarab al IV-lea cel Tânăr al Munteniei, susținut de armata otomană. Bătălia de la Râmnicu Sărat s-a înscris în cadrul eforturilor depuse de Ştefan cel Mare pentru impunerea unui domn fidel pe tronul Ţării Româneşti, care să-i fie solidar în cadrul lungului conflict cu Poarta Otomană, declanşat în vara anului 1473. În luna noiembrie 1477, Ştefan cel Mare a organizat o expediţie în Ţara Românească, l-a înfrânt pe Laiotă Basarab, fostul său protejat, şi l-a instalat pe tron pe Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. Acesta nu a putut urma linia politică a domnului de la Suceava, datorită situaţiei deosebite a Ţării Româneşti şi a opoziţiei clasei politice muntene şi a trecut de partea otomanilor.
În iunie 1480, Ştefan cel Mare, în cooperare cu voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory, a iniţiat o nouă campanie în Ţara Românească, scopul fiind înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. Înfrânt, acesta s-a refugiat la turci, tronul fiind ocupat de Mircea, un fiu nelegitim al lui Vlad Dracul. Sultanul Mehmed al II-lea i-a acordat ajutor lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, care a reocupat tronul şi a pregătit în mare secret o puternică expediţie împotriva Moldovei. În acel moment, Ştefan cel Mare făcea, la rândul său, pregătiri pentru înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, cerând locuitorilor din ţinuturile Brăilei, Buzăului şi Râmnicului să-l accepte pe favoritul său, Mircea. Aceştia au refuzat propunerea, insultându-l pe domn.
În lunile mai-iunie 1481, Basarab cel Tânăr, în fruntea unei armate compuse din trupe muntene şi otomane, ultimele fiind conduse de Ali Bey şi Iskender Bey, a invadat Moldova. A înaintat pe valea Siretului, până la Bacău, arzând şi pustiind totul în cale „până sub Lunca cea Mare”, respectiv lângă Răcăciuni. Moartea sultanului Mehmed al II-lea (3 mai 1481) şi reacţia promptă a lui Ştefan au determinat retragerea oastei turco-muntene. Contraofensiva declanşată de Ştefan cel Mare a mutat acţiunile militare pe teritoriul Ţării Româneşti. Bătălia decisivă s-a dat, duminică, 8 iulie 1481, la Râmnicu Sărat. A fost o confruntare grea, deoarece oastea munteană era superioară numeric celei moldoveneşti, prima având, după cum scrie istoricul Nicolae Iorga, circa 20.000 de oameni.
Victoria a aparţinut lui Ştefan cel Mare. Cronicarul Grigore Ureche scrie: „Mulţime de inşi fără număr au pierit şi mulţi boieri au picat. Şi pre Ţepăluşi vodă încă l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul”. Moartea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş în timpul bătăliei nu este confirmată de izvoarele istorice, el retrăgându-se în părţile vestice, de la Piteşti (6 august 1481) dând şi un hrisov. Letopiseţul de la Bistriţa confirmă relatarea lui Grigore Ureche scriind „şi mare şi nenumărată mulţime de oameni fură bătuţi cu totul şi toate steagurile fură luate şi nici unul nu le rămasă şi toţi vitejii şi boierii căzură atunci”.
Victoria lui Ştefan a fost deplină şi forţele moldoveneşti i-au urmărit pe turci până la vadurile Dunării. Ele au înconjurat cetatea Turnu şi au incendiat şi malul bulgăresc al marelui fluviu. Boierii munteni s-au închinat lui Ştefan cel Mare, care a instalat pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Călugărul (1481, 1482-1495), un fiu natural al lui Vlad Ţepeş. Mircea, pretendentul iniţial avut în vedere de Ştefan, a căzut în dizgraţie. Victoria categorică obţinută de Ştefan cel Mare a arătat încă o dată valoarea sistemului militar al Moldovei.
La 8 iulie 1653 a luat sfârșit a doua domnie a lui Vasile Lupu în Moldova. Vasile Lupu (1595-1661) a fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634–3/13 aprilie 1653 și 28 aprilie/8 mai–8/18 iulie 1653. A rămas în istorie prin preluarea funcției imperiale bizantine de protector al lumii ortodoxe și prin fecunda sa activitate de ctitor. Gheorghe Rakoczy al II-lea dorind tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe tronul Moldovei, boierul Gheorghe Ștefan. Acesta a intrat în Moldova în 1653 cu ajutor de la Ioan Kemeny, din partea lui Rakoczy, și de la Diicul Spătarul, din partea lui Matei Basarab. Vasile Lupu a fugit peste Nistru la Camenița dar s-a întors în scurt timp cu cazacii ginerelui său, Timuș și a învins la Popricani. L-a urmărit pe Gheorghe Ștefan în Muntenia, cu gândul de a se răzbuna pe Matei Basarab, dar a fost învins în Bătălia de la Finta, pierzând definitiv tronul. S-a refugiat la cazaci, de acolo la tătari și apoi la Constantinopol, unde a fost închis în Cele Șapte Turnuri. După eliberare, a încercat zadarnic să-și recâștige tronul, murind la Constantinopol.
La 8 iulie (27 iunie) 1709, în cadrul Marelui Război al Nordului are loc Bătălia de la Poltava – Petru cel Mare al Rusiei îl învinge pe Carol al XII-lea al Suediei. Se încheie astfel rolul Suediei ca putere majoră în Europa. Soarta geopoliticii europene pentru următorii 200 de ani a fost decisă lângă Poltava, pe pământ ucrainean. Armata regelui suedez Carol al XII-lea a suferit o înfrângere zdrobitoare în fața moscoviților. Cu toate acestea, nu a fost doar un punct de cotitură în Marele Război al Nordului și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria lumii, ci, în general, a fost moartea Suediei ca superputere. Cu toate acestea, din acel moment a început transformarea lentă a regatului războinic din nordul Europei în Suedia de astăzi — o țară europeană confortabilă, cu unul dintre cele mai ridicate standarde de viață; o țară care a rămas neutră în timpul războaielor brutale din secolul al XX-lea. Ultimul cui în sicriul „măreției” suedeze a fost pus de istoricul Peter Englund și de cartea sa „Poltava. Relatare despre pieirea unei armate”. Cartea, publicată în 1988, a uimit societatea suedeză. A devenit un bestseller mondial, a fost tradusă în multe limbi, inclusiv în ucraineană, și s-a vândut în milioane de exemplare în Suedia. De asemenea, Ucraina a trebuit să se obișnuiască să trăiască în noi realități politice, din ce în ce mai mult subordonată nu vechii Moscove, ci noii capitale imperiale de la Sankt Petersburg. După Poltava, hatmanul Ivan Mazepa, care, în apărarea intereselor ucrainene (și acest lucru este foarte clar de la distanța de trei secole), a trecut de partea învinsului Carol, a devenit un „dușman și trădător al patriei” pentru secole. Și acest lucru a afectat în mod tragic istoria Ucrainei în toate timpurile ulterioare și o afectează și astăzi. Se poate spune că ucrainenii, indiferent de ce parte au luptat, au pierdut și atunci.
La 8 iulie 1868 a apărut, la Iaşi, manualul lui Ion Creangă „Metoda nouă de scriere şi citire pentru anul clasei I-a primare». Ea este cunoscută și ca Abecedarul lui Creangă. A fost o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. Lucrarea a avut 23 de ediții succesive până în 1893. În epocă și ulterior după aceea până în perioada interbelică, sistemul a permis existența unor manuale paralele, drept care abecedarul respectiv a circulat concomitent cu alte manuale de acest tip. Încă din primii ani de institutorat, Creangă a început să adune material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă.
În relatarea lui George Călinescu, Ion Creangă se uni cu alți cinci institutori „spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste”. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat și a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată.
La 8 iulie 1929, în comuna Cobâlea raionul Şoldăneşti, Moldova, s-a născut Simion Cibotaru, scriitor, critic şi istoric literar, scenarist, doctor în filologie, academician. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1949-1954). Stagiul de doctorat l-a urmat la Institutul de Literatură Universală „Maksim Gorki» al Academiei de Ştiinţe din URSS (1954-1957). Din anul 1957 activează la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, mai întâi în calitate de colaborator ştiinţific inferior, apoi şef de sector şi director adjunct, ca în perioada 1969-1984 să fie numit director al aceleiaşi instituţii. Obţine titlul de doctor în filologie în anul 1973. Din 1981 devine membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Pe parcursul anilor 1978-1984 este redactor-şef al revistei „Limba şi literatura moldovenească». A publicat peste 300 de lucrări, are 3 discipoli savanţi. Este autor de monografii, printre care „Emilian Bucov»(1958), despre care realizează un scenariu pentru filmul documentar cu acelaşi titlu la studioul „Moldova-film».
Deşi lucrările lui S. Cibotaru poartă însemnele timpurilor, nici el nu este o excepţie fiind tributarul ideologiei comuniste. Totuşi el contribuie prin studiile sale la valorificarea scrierilor unor asemenea scriitori precum: Alexandru Robot, Teodor Nencev, George Meniuc, Emilian Bucov, Grigore Adam, Iosif Balţan, David Vetrov, Bogdan Istru, Nicolae Costenco, Alexandru Lipcan, Andrei Lupan etc., încadrându-i-i perfect în cadrul literar al timpului, oferindu-i cititorului studii ample, bine documentate. Criticile literare ale lui S. Cibotaru s-au axat şi pe moştenirea literară clasică, el fiind autorul articolelor: „Mihail Eminescu», „La şcoala lui Ion Creangă», „Alecu Russo şi contemporaneitatea», „Vasile Alecsandri ‒ critic şi istoric literar». A decedat la 14 ianuarie 1984.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com