La 28 aprilie 1502 se încheie traducerea în limba germană a Letopisețului slavon al domniei lui Ștefan cel Mare, cunoscut și cu titlurile „Cronica moldo-germană”, „Cronica lui Ștefan cel Mare”. Legendarul și viteazul domnitor urma să stea pe tronul Moldovei încă doi ani…
Cronica începe cu descrierea evenimentelor din 1457, an în care Ştefan cel Mare ocupă scaunul domnesc al Moldovei. Urmează o prezentare cronologică a războaielor purtate de Ştefan. Printre evenimentele prezentate se numără: campania împotriva secuilor, cucerirea cetăţii Chilia, luptele de la Vaslui şi Valea Albă, confruntările cu ungurii, precum şi luptele dintre moldoveni şi armata Ţării Româneşti. Scrisă la curtea lui Ștefan cel Mare, cronica redă evenimentele domniei acestuia cuprinse între anii 1457 și 1499. Este cea mai veche dintre scrierile istorice din Moldova, păstrate până azi.
Cronica moldo-germană, scrisă în germana medievală, având un titlu în limba latină – „Cronica breviter scripta Stephani dei gratia voyvoda Terrarum Moldannensium necnon Vlachyensium” („Cronică scrisă pe scurt a lui Ștefan, din mila lui Dumnezeu, voievod al Țârilor Moldovei şi Valahiei”) și, înainte de titlu, însemnarea datei când a fost scrisă 28 aprilie 1502. Aceasta este, desigur, data copierii. Cronica oferă și multe știri pe care nu le găsim în variantele interne ale Cronicii lui Stefan cel Mare. Ea vorbește, de exemplu, despre un ostaș pe nume Purice, evocat și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”; pune în lumină nouă figura lui Ștefan, forța extraordinară a caracterului său, geniul militar; conține înșirarea numelor oștenilor căzuți pentru țară, fapt care impresionează. În același timp, cronica prezintă puține detalii despre viața domnitorului, accentul fiind pus pe activitatea lui militară.
Din cronică nu lipsește portretul lui Ștefan cel Mare, mai ales acțiunile pline de cruzime ale acestuia, pe care autorul le consideră fapte vitejești. Deși laconice, relatările conturează o imagine sugestivă a domnitorului. Interesant este şi faptul că în paginile cronicii nu există nici o referire la contribuția lui Ștefan la domeniul bisericesc, motiv pentru care cronica are o caracteristică laică.
„Cronica moldo-germană” a fost descoperită de profesorul universitar Olgierd Górka de la Universitatea din Lvov, cercetând Arhivele Bibliotecii de Stat din München. Tot Gorka va publica acest manuscris la Cracovia, în 1931. În România „Cronica moldo-germană” a fost publicată de I. Irimia Chițimia, în 1942, apoi de I. Bogdan și de P. P. Panaitescu.
S-a pus problema cum a ajuns cronica internă a Moldovei în Germania, ca să fie posibilă copierea. Istoricul literar Ștefan Ciobanu susține că letopisețul moldovenesc se pare că a fost dus de o solie (1501) trimisă la doctorul Hartman Schedel, pe vremea când Ștefan era bolnav de diabet și resimțea efectele rănii primite la Chilia. Doctorul era preocupat de istoria țărilor din Est și chiar publicase o carte în care vorbea și de Valahia. H. Schedel, medic, umanist şi istoric german, a copiat cronica pusă la dispoziție de solia moldovenească, traducând-o. Lectura acestor pagini relevă absența preocupărilor artistice, având doar funcționalitate politică sau diplomatică.
La 28 aprilie 1653 se termină domnia lui Gheorghe Ştefan în Moldova. Următoarele luni (aprilie-octombrie 1653) scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă, logofătul acestuia. Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rând cu alte evenimente ce vizau atât Ţara Moldovei, cât şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii – pe Vasile Lupu.
La 28 aprilie 1884, în satul Babin, judeţul Hotin (în prezent raionul Nistru, regiunea Cernăuți), s-a născut Lidia Lipcovscaia, celebra cântăreaţă de operă de origine basarabeană, cu rădăcini poloneze. Calităţile sale vocale au fost apreciate de la o vârstă fragedă, fiind admisă în 1896 la Gimnaziul de fete „Mariinski” din Kameaneţ-Podilski. La scurt timp după înscrierea în corul bisericesc al gimnaziului, localnicii remarcaseră timbrul său care suna ca un cristal. După absolvirea gimnaziului, în anul 1901, se înscrie la Conservatorul Imperial din Petersburg (1903-1906), unde studiază canto cu profesoara N. A. Ireţkaia.
Debutul a avut loc în luna aprilie 1906 şi deja în luna mai, tânăra interpretă semnează un contract cu această instituţie. După un an petrecut la Teatrul „Mariinski”, Direcţia Teatrelor Imperiale îi oferă Lidiei Lipcovscaia o bursă de studii în Italia, unde se perfecţionează la „Scala” din Milano, studiind repertoriul de belcanto cu dirijorul Vittorio Vanzo. În urma neînţelegerilor cu direcţia teatrului, în anul 1909, Lidia Lipcovscaia pleacă la Paris, unde îşi începe, de fapt, faimoasa carieră internaţională.
În anul 1911, după succesul din America şi Europa, artista semnează un contract de doi ani cu Direcţia Teatrelor Imperiale, devenind iarăşi pentru un an solistă în trupa Teatrului „Mariinski”, apoi în anii 1914-1915 – solistă a Teatrului muzical-dramatic din Petersburg. În această perioadă interpreta cântă alături de: Feodor Șaleapin, D. Smirnov şi Baklanov la Sankt Petersburg; este invitata lui S. Deaghilev la Paris în cadrul „Stagiunilor ruseşti”; susţine turnee la teatrele din Boston, Chicago şi New York, unde are ocazia să cânte în mai multe spectacole alături de cunoscutul tenor Enrico Caruso. La unul dintre concertele susţinute pe scena „Metropolitanului”, şi anume La Bohème de G. Puccini, surpriza serii a fost chiar prezenţa compozitorului în sală. În urma evenimentelor din anul 1917, Lidia Lipcovscaia părăseşte Rusia.Începând cu anul 1920, după numeroasele turnee prin întreaga lume, se întoarce în fiecare an acasă, unde susţine o serie de concerte şi spectacole în oraşele şi satele din Basarabia.
Un important capitol din viaţa sa a fost legat de România, în special de capitala acesteia. În memoriile sale, Lidia Lipcovscaia îşi amintea despre Bucureşti: „Eram atrasă de acest oraş, în primul rând, datorită primirii călduroase cu care am fost întâmpinată la opera română; în al doilea rând, fiind născută în Basarabia, mă simţeam la Bucureşti ca acasă”. Chiar de la primele spectacole pe scena operei române publicul bucureştean a aclamat-o cu mare entuziasm şi admiraţie. Spectacolele cu Lidia Lipcovscaia pe scena lirică din Bucureşti erau adevărate evenimente, având întotdeauna titulatura de spectacole extraordinare. Lidia Lipcovscaia a fost atrasă de acest oraş şi de opera română din Bucureşti, unde avea mulţi prieteni şi admiratori, fără a exclude acele tinere voci pe care le-a format şi îndrumat doamna Lipcovscaia. Mulţi dintre tinerii cântăreţi, ghidaţi în ale muzicii de Domnia Sa, ajung prim-solişti la cele mai faimoase teatre de operă din lume. Tradiţia şi şcoala Lidiei Lipcovscaia, dar şi personalitatea sa puternică au lăsat o amprentă călăuzitoare în arta lirică românească.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial se află la Odesa, iar după sfârșitul urgiei, L. Lipcovscaia se stabilește la Timișoara, desfășurând o vastă activitate pedagogică. Printre elevi îi amintim pe reputaţii cântăreţi cunoscuţi în lumea întreagă V. Zeani și G. Zobian. În 1950 pleacă în Franţa la fiică, însă în scurt timp se mută la Beirut, unde preia conducerea Conservatorului. Se stinge din viață, în 1958, în urma unei boli necruțătoare.
La 28 aprilie 1953, în satul Popeștii de Sus, raionul Drochia, scriitorul basarabean Ion Mânăscurtă. În 1975 a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie. A editat publicistică, proză, care au fost traduse în mai multe limbi ale lumii. A fost redactor la publicațiile „Tinerimea Moldovei”, „Femeia Moldovei”. A fost redactor-şef la Colegiul pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova, director al Editurii Uniunii Scriitorilor. Deţine funcţia de director al Editurii „Princeps”. Debutează literar cu volumul de interviuri şi eseuri „Noi şi gândurile noastre” (1979). Apoi au urmat alte câteva publicaţii: „Bărbaţii Universului” (1980), „Lecţia de suflet» (1985), «Artefact» (1989), «Mîine, cînd ne vom întîlni pe Pămînt» (1989), «Tăierea capului»(1995) ş. a.
În calitate de traducător şi autor de scenarii a colaborat cu Studioul Cinematografic „Moldova-film”, inclusiv cu revista televizată satirică «Usturici».
La 28 aprilie 1969 Charles de Gaulle demisionează din funcția de preşedinte al Franţei. Charles de Gaulle (1890-1970) a fost un general și un politician francez. În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către francez. În 1958 a fost ales preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. La 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Statului. Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valery Giscard d’Estaing, a obținut 52,41 la sută din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: „Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com