Masacrul de la Lunca din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941
Ecoul masacrului de la Lunca, din ianuarie 1941, s-a răspândit repede în ținut. Cei rămași acasă au aflat despre marea tragedie de la țăranii din localitățile herțene, mobilizați pentru a săpa gropi, în care au fost aruncați morții. Ce proporții trebuia să atingă teroarea dezlănțuită de regimul totalitar comunist, ca după o săptămână, către frontiera instalată de sovietici la finele cireșarului istoric, să se îndrepte un nou grup de oameni, dornici de libertate, din mândre așezări bucovinene?… Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferințelor până la fund și povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuțiile nu mai aveau sfârșit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca niște stele, luminând calea pământenilor, mânați de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ținutul mioritic în primul an de dictatură bolșevică.
Jurnalistul Gheorghe Frunză, în materialul ,,Ecoul masacrului de la Lunca”, publicat în ziarul ,,Zorile Bucovinei” din 7 februarie 1998, la rubrica ,,Glasul adevărului”, scrie: ,,În cartea de mărturii ,,Douăzeci de ani în Siberia” de Anița Nandriș-Cudla, la capitolul ,,Am fost și eu martor”, Gheorghe Nandriș vine să ne spună: ,,Un alt moment ieșit din comun, la care am fost și eu martor, a fost fuga în masă peste graniță înspre România a tineretului din Mahala și din satele vecine. La numai șase luni după invazia rusească, în ianuarie 1941, un prim lot de tineri, de peste o sută persoane, reușesc să treacă granița spre România. Ceilalți prind curaj și peste o lună, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, se formează al doilea convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritate tineri. Printre documentele doctorului Ion Nandriș am găsit o scrisoare rară – mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supraviețuitori din ,,convoiul morții”, care a scăpat ca prin minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară când masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Acesta este Ilie Horoșinschi și iată ce scrie el: ,,Adunarea a fost pe malul Prutului, pe țarina Cotenilor, sub dealul cel mare… Acolo, după multă așteptare, ne-am strâns cam mulțișori, cam prea mulți pentru scopul în care eram adunați. Erau din Horecea cam 15, din Ostrița cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala. Erau bărbați în vârstă de 30-40 de ani și mulți tineri, ba chiar și câțiva copii de 16-18 ani. Am așteptat să ne vină o iscoadă, după cum a fost înțelegerea, care să ne conducă înspre granița românească. În sfârșit, văzând că numai vine nimeni, am plecat singuri, cu nădejdea în Dumnezeu și cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade și o pușcă mitralieră ce aveam cu noi”.
În continuare, în amintita scrisoare se menționează: ,,Am luat-o spre dealul Prutului în jos, mergând până la vale de Țureni Mamornița, pe unde am trecut Prutul și am luat-o așa razna înspre Herța. Aproape de oraș, câțiva dintre noi au distrus sârmele de la telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, și apoi, pe sub Herța ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut. Cam prin dreptul comunei Tărăsăuți și Noua Suliță am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece granița în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruși rămăseseră în urma noastră. Dar dacă nu-i noroc, nu-i, căci numai după câțiva pași am auzit cu groază împușcături de mitralieră. Conducător nu aveam și, deci, nefiind nici unul dintre noi care să cunoască terenul și mai ales granița, am rămas toți năuci. Nu știam încotro s-o luăm. Grănicerii ruși ne-au simțit și trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresați s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpadă până-n gât. Undeva devale se mai auzea și Prutul, în partea care, fiind mai repede, nu înghețase. În acest infern noi nu mai știam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulți, au luat-o pe gheața Prutului, tocmai în raza puștilor mitraliere. Dintre aceștia, puțini au rămas teferi, câțiva, iar restul răniți și morți… O parte din noi, printre care am fost și eu, Toader Dascaliuc, Ion Spănușă, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieșeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi. Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun, când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două și în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: ,,Vino încoace, frate”. Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii rusești din urmă și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României. Până când au mai venit câțiva de ai noștri, 30 sau 40, ne-am mai întreținut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români și, după ce ni s-au dresat acte, am fost duși la legiune, la Dorohoi, și în fine eliberați la Rădăuți… Eram mulțumiți că am scăpat de cizma bolșevică și steaua lui Stalin”.
Nu se știe numărul și lista martirilor căzuți la Lunca, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, fiindcă românii secerați de gloanțele grănicerilor sovietici din Detașamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri interne al URSS ,,n-au fost identificați”. Despre aceasta se menționează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, pe atunci locțiitor al comandantului amintitului detașament de grăniceri, păstrat în Arhiva Direcției Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuți.
Cei căzuți sunt aruncați în patru gropi comune, rămânând să-și doarmă somnul veșnic în Lunca Prutului și Valea Plângerii, unde se nasc legendele și cântă doinele, unde plâng izvoarele și se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile și se eternizează clipele. Aici visează părinții și freamătă glia strămoșească. În anul 1942, când în ținutul mioritic activau organele administrative românești, au fost întreprinse acțiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămășițele pământești ale osândiților numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumați vor fi aduse în satul Mahala din actualul raion Cernăuți și înmormântați creștinește. Aici ei s-au născut și de aici au trecut în nemurire.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com