Comoara din ulciorul vechi
Într-un sat trăia un om care se mândrea foarte mult cu evlavia sa. Când a venit Postul Mare, el a decis să-l țină mai cu asprime decât oricine: mânca doar pâine și apă, nu mergea la petreceri și zile întregi stătea cu o față posomorâtă, arătându-le tuturor cât de greu îi este să împlinească această „sfântă lucrare”.
Într-o zi, a mers la un bătrân înțelept și l-a întrebat:
— Părinte, țin post atât de aspru, încât abia mă mai țin pe picioare. Oare m-am apropiat mai mult de Dumnezeu?
Bătrânul, în loc de răspuns, l-a condus în cămara sa. Acolo, pe un raft, stătea un ulcior de lut prăfuit.
— Privește acest vas, a spus bătrânul. La exterior este curat și uscat. Dar ce este înăuntru?
A deschis capacul, iar omul a simțit un miros înțepător și neplăcut — în ulcior, apa veche mucegăise și se stricase.
— Așa este și omul, a rostit încet înțeleptul. Poți să nu pui în gură nimic în afară de apă, iar „ulciorul tău exterior” va părea curat. Dar dacă în interior porți mânie pe vecinul tău, îi judeci pe cei care nu postesc și hrănești mândria pentru propria ta excepționalitate, atunci postul tău este doar o coajă goală.
Omul a lăsat capul în jos, amintindu-și cum chiar în acea dimineață a strigat la soția sa pentru că, din greșeală, îi întrerupsese rugăciunea.
— Ține minte, a adăugat bătrânul, adevăratul post nu este un război cu stomacul, ci un armistițiu cu sufletul.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com