În ziua de 15 august a anului 1714 a murit Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache. Constantin Brâncoveanu (1654 -1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
La 15 august 1870, în revista „Convorbiri literare” a fost publicat poemul lui Mihai Eminescu „Epigonii”. Mihai Eminescu a scris poezia „Epigonii” pe când avea douăzeci de ani și era student la Universitatea din Viena, ea fiind o artă poetică – specie a genului liric ce concretizează viziunea despre lume şi viaţă a unui scriitor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale expusă într-un limbaj literar care îl particularizează. Termenul „epigon”, la care recurge Mihai Eminescu, provine din elenă și înseamnă „născut după…”. Cu timpul el a devenit peiorativ și în opera eminesciană, termenul „epigonii” îi desemnează pe scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, catalogaţi drept urmaşi nedemni ai celor care au pus primele cărămizi la temelia literaturii româneşti. Prima parte a poemului „Epigonii” cuprinde o amplă enumerare a scriitorilor înaintaşi, prezentaţi din profile diferite, de la elogiere până la tente de ironie. Cea de-a doua parte conţine o antiteză, definind trăsăturile divergente ale generaţiilor poetice evocate. Admirația pentru trecutul literar îmbracă încă din prima strofă forme de superlativ zilele de aur a scripturilor române. Poetul vede în perioada pașoptistă asupra căreia își va concentra toată atenția în strofa următoare epoca de aur a literaturii noastre. Cantemir – croind la planuri din cuțite și pahară, Alexandrescu – palid stinge sânta candel-a sperării, Donici – cuib de-nțelepciune, Țichindeal – gură de aur, Mumulean – glas cu durere, Mureșeanu – preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet, Văcărescu – cântând dulce a iubirii primăvară, Negruzzi – șterge colbul de pe cronice bătrâne, Alecsandri – nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază sunt doar câțiva dintre precursorii care au netezit drumul creației literare pentru generația de la 1848. Meritul acestora constă, în primul rând, în contribuția lor la dezvoltarea limbii literare – văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Autorul „Epigonilor” îi caracterizează și pe unii reprezentanți de frunte ai mișcărilor revoluționare din Țara Românească. Lui Heliade, care a jucat un rol important în cultura și politica țării, Eminescu îi dedică o strofă întreagă cu aluzii la Biblice și poate la Echilibru între antiteze. Pentru Eminescu opera lui Heliade este un adevăr combinat cu mituri, iar autorul un munte cu capul de piatră, bântuit de furtuni. În felul acesta, poetul prefigurează metaforic contradicțiile din activitatea lui Eliade care stă și astăzi ca o enigmă în fața lumii, apărând ca o stâncă arsă dintre nouri de eres. În partea a doua a poemului Eminescu îi compară pe poeții contemporani, fără a-i numi, cu predecesorii săi. El îi găsește lipsiți de ingenuitate, de elanul tineresc (inimi bătrâne, urâte), ipocriți (măști râzânde), patrioți numai în vorbe, reflexivi, blazați în cuget, nesinceri și atinși de scepticism și de un pesimism fără leac, încât deși trăiesc în prezent, acești poeți sunt inactuali. Înaintașii făceau marea să cânte, epigonii mânjesc marea cu valuri. Înaintașii puneau steaua să zboare, epigonii cârpesc cerul cu stele. Tot ceea ce la înaintași era dinamic, vibrant, la epigoni a devenit încremenit (marea noastră-i de îngheț), incolor (cerul epigonilor e sur și rece). Însă vina capitală a epigonilor stă în lipsa entuziasmului, în scepticism, în incapacitatea de a avea un ideal pozitiv, de a crea o altă lume pe astă lume de amar. Pe mulți dintre scriitorii înaintași din „Epigonii” Eminescu i-a cunoscut din „Lepturariul” lui Aron Pumnul, fiind elev la Gimnaziul din Cernăuți și bibliotecar în biblioteca profesorului său iubit.
La 15 august 1923, în Comrat, Basarabia, s-a născut Eugen Caraghiaur, poet, stabilit în Canada în anii 50. A urmat studiile la Politehnica din Timișoara, Facultatea de Mine-Metalurgie, finalizate cu diplomă de Inginer petrolist, Universitatea de la Roma, Universitatea din Nancy, Școala Națională Superioară de Geologie Aplicată și de Prospecții Miniere, cu diplomă de Inginer geolog minier; cursuri de doctorat la Sorbona. S-a refugiat politic în Canada în 19 aprilie 1951. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1995), Uniunea Scriitorilor din Moldova (din 2000), Asociația scriitorilor de limbă română din Québec; co-fondator al Asociației Canadiene a Scriitorilor de Limbă Română. De asemenea, a fost membru de onoare al Societății Pro Basarabia și Bucovina, fondator și animator al programului de televiziune Tele-Roumanie din Montreal, Quebec. A decedat la 10 mai 2023.
La 15 august 1938, în satul Dubna, raionul Soroca, s-a născut Veniamin Apostol, actor și regizor din Republica Moldova. A absolvit Şcoala republicană de iluminare culturală „E. Sârbu” din oraşul Soroca în anul 1955, apoi Institutul de Arte „G. Muzicescu” de la Chișinău – 1964, Institutul de Stat de Artă Teatrală „A. Lunacearski” de la Moscova – 1969, clasa profesorului Anatolie Efros. În acelaşi an şi-a început cariera artistică la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” (fostul Teatru Academic Rus „A. S. Puşkin”). La sfârșitul anului 1970 Veniamin Apostol a devenit director artistic al teatrului. Pe parcursul anilor 1969-1977 şi 1981-1985 a fost regizor la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, din anul 1985 – regizor-şef al Teatrului Dramatic Rus „A. Cehov”.
A debutat în anul 1969 cu spectacolul „Noaptea privighetorilor”, de B. Ejov. Printre piesele de teatru montate de el se numără: „Unde eşti, Campanela?”, „Curajul bărbaţilor” (A. Marinat), „Tache, Ianke şi Cadâr” (V. Ion Popa), „Toate trei anotimpurile” (A. Busuioc), „Preşedintele”, „Pomul vieţii”, „Abecedarul”, „Destinul”, „Sperietoarea” (D. Matcovschi), „Mârţoaga cu clopoţei”, „Casa mare” (I. Druţă), „Cârlanii” (C. Negruzzi), „Kir Ianulidi” (V. Alecsandri). A promovat şi a susţinut prin toate mijloacele posibile dramaturgia naţională, creând împreună cu scriitorii Dumitru Matcovschi şi Ion Druţă o serie de spectacole de excepţie, care au intrat în fondul de aur al Teatrului Naţional. A jucat mai multe roluri în filme, creând personaje de neuitat. A susţinut doctoratul la GHITIS în anul 1977, a activat în calitate de profesor la Institutul de Arte de la Chișinău. A publicat articole şi studii în scopul de a atrage de a promova arta teatrală. Veniamin Apostol pe parcursul a 9 ani a fost preşedintele Uniunii Teatrale, în anii 1991-1999 a fost rector al Institutului de Arte de la Chișinău. În calitatea sa de deputat al Sovietului Suprem al URSS, împreună cu alţi intelectuali şi patrioţi moldoveni a apărat demnitatea şi onoarea poporului. A murit la 14 decembrie în anul 2000.
La 15 august 1995 a decedat Serghei Lunchevici, violonist, dirijor, compozitor, actor de cinema. Serghei Lunchevici s-a născut la 29 aprilie 1934, la Chișinău. Și-a manifestat dragostea pentru muzică din fragedă copilărie, la auzul muzicii vibra întreaga lui fiinţă, la vârsta de 6 ani le-a declarat părinţilor, că va deveni muzician. Tatăl său, însă era de părere că aceasta nu este o meserie serioasă şi încerca să-l determine să aleagă o altă meserie. În anul 1941 familia Lunchevici a fost deportară în Siberia, de unde după război se întoarce cu mama şi fratele, fără dreptul de a locui în apropierea Chişinăului, tatăl lui însă a rămas să-şi „ispăşească pedeapsa”. Serghei începe să studieze vioara cu profesorul Vilic. Apoi, în anul 1953 absolvă Şcoala de Muzică, la G. Gerşfeld. Adesea la şcoală compunea pe ascuns muzică. În anul 1957 S. Lunchevici absolvă Conservatorul de la Chișinău, vioara − clasa profesorului I. Dailis, iar în anul 1958 Facultatea Dirijat Coral şi Compoziţie, clasa profesorului B. Miliutin.
Începînd cu anul 1955 este violonist în Orchestra de muzică populară a Filarmonicii din Moldova, care a fost apoi redenumită în „Fluieraş”. În anul 1958, devine conducător artistic şi dirijor al orchestrei. El a fost cel mai tânăr artist distins cu titlul Artist Emerit al Republicii Moldova (la numai 25 de ani).
În anul 1967 a debutat în rolul lui Toma Alistar în filmul „Lăutarii”, regizat de Emil Loteanu. Cele mai mari pasiuni ale sale erau culegerea folclorului şi interpretarea muzicii populare moldoveneşti. Talentul sau a fost unul plenar, a compus cântece şi muzică, inclusiv pentru filme, a făcut aranjamente pentru orchestră. Concertele sale erau adevărate sărbători ale sufletului şi pe bună dreptate S. Lunchevici este numit „ultimul lăutar”.
A cucerit inimile multor spectatori din întreaga lume începând cu Birmania şi pînă în America Latină, din Africa şi până în Europa, indiferent dacă interpreta „Jalea ţiganului” sau vreo piesă clasică. Chiar dacă maestrul nu a avut ocazia să predea în vreo instituţie de învățământ, talentul său de dascăl şi pedagog este de necontestat, are mulţi discipoli. Serghei Lunchevici rămâne unul dintre vioriștii şi dirijorii de frunte ai Republicii Moldova din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. În anul 2003 a fost luată decizia ca Filarmonica Naţională să-i poarte numele.
Evenimente istorice din ziua de 15 august:
1248: A fost pusă piatra de temelie a Domului din Köln, una dintre marile reușite arhitectonice ale Evului Mediu european.
1649: Lângă Zboriv, armata cazacă a lui Bogdan Hmelnițki înfrânge oastea Rzeczpospolitei a lui Ioan al II-lea Cazimir.
1806: Este pusă piatra de temelie a Arcului de Triumf din Paris, cu ocazia zilei de naștere a lui Napoleon I.
1914: A fost inaugurat Canalul Panama. O ceremonie oficială de deschidere este omisă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial în Europa.
1916: Germania a declarat război României (în prima conflagrație mondială), după ce la 14/27 august 1916 România declarase război Austro-Ungariei.
1945: Japonia a capitulat în Al Doilea Război Mondial, marcând sfârșitul conflagrației în Asia.
1947: India și-a câștigat independența față de Marea Britanie.
1948: În partea de sud a Peninsulei Coreene, este fondată Republica Coreea.
1952: Arestări în masă ale regimului comunist din România. În urma Ordinului 490/1952 al MAI, semnat de ministrul de Interne, Pavel Ștefan, în colaborare cu șeful Securității, Alexandru Drăghici, în noaptea de 14/15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, au început arestări masive. Sute de preoți și familiile lor au fost arestați pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, reținuți, anchetați și trimiși în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. În aceeași noapte, au fost reținuți „administrativ” și trimiși în colonii de muncă sute de liberali, țărăniști și monarhiști.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com