Cu câteva zile în urmă am avut fericirea de a trece pragul unei case, unde acul, ață și mărgelele în mâinile dibace a două meșterițe talentate se transforma în o minune adevărată – în flori că din poveste sau ozoare geometrice, în ghindă de stejar falnic sau spice aurii de grâu, în flori frumușele de „nu-mă-uita” în rândurile de pe catrințe sau în maci sau albăstrite de pe o bundiță, care îți pare că e mai caldă, când e împodobită cu deferite flori a primăverilor și a verilor. Așa le-am găsit, îndrăgostite în viața și meșteșug, în odaia spațioasă, în stil contemporan, dar într-o casă de demult, acoperită cu draniță, care mai păstrează multe din bunătatea și căldura sufletească a bucovinenilor — înaintașilor noștri, pe două dibace meșterițe — Domnica Gusulei ( 1957) și Elena Varvariuc ( 1981), mama și fiica, din satul Suceveni, raionul Cernăuți. După ce am fotografiat minunatele lucruri, cusute de ele — cămăși, bundițe, catrințe, chiar și trăistuțe, toate împodobită cu ozoare din mărgele, le-am întrebat, cum de au ales să aibă așa o îndeletnicire.
– A cusut bunica, mama, îmi place mie să cos și fata mea a fost înzestrată cu acest har a frumosului, căci doar când ești îndrăgostit în ceia ce faci se primesc lucruri minunate, mi-a spus tanti Domnica.
– Cos de când eram copilă. Văzând cum mama își înfrumusețează cămeșile, care le îmbrăca de zile mari, am vrut și eu să îmi cos cămașă cu flori. Coseam, ca și mama, pe pânză țesută de casă, la stative, apoi am învățat să le închei. Vă închipuiți, cât de greu le era bunicilor noastre să coase fără curent electric, seara, doar la flacăra plăpândă a lumânărilor? Dar coseau — cu ață colorată din in sau cu mărgele, care pe timpurile acelea se găseau greu, dar dacă era dorință mare se găsea și felul de a rezolva problema deficitului a tot ce era necesar. A cusut mult și bunica mea, Rahira Zelgin, care a avut un calvar în viața sa: rudele au încercat să treacă granița în 1941, când au venit sovieticii, știm cu toții despre tragedia de la Fântâna Albă, de aceia au fost învinuiți în trădare de țară, au fost noaptea ridicați, scoși din casele lor și împreună cu alți mii de bucovineni trimiși în Aktiubinsk, în frigurile strașnice ale Siberiei. Bunicul Geras nu a supraviețuit — munca grea, foamea, neajunsurile i-au curmat definitiv sănătatea și nu a mai ajuns să treacă din nou pragul casei. S-a întors doar bunica Rahira cu două fetițe, una din ele fiind mama mea, Elena Lupastean, acasă a și început să muncească îndoit pentru a-și ridica copiii în picioare. Calvarul, prin care a trecut, nu a putut distruge frumosul din inima ei, și, întorcându-se acasă, iarăși a început să coase.
Eu, autoarea acestui material, am rămas încântată, când am văzut o cămașă mândră, cu rânduri bogate în albastru, cusută de Rahira, și păstrată frumos mai mult de un secol de Domnica și mama sa.
Domnica spunea:
– Eu am terminat 10 clase la școala din Suceveni și am fost nevoita să lucrez la colhoz. Ziua cu alte femei munceam în câmp, iar seara coseam împreună cu mama. În tinerețe am cusut și flori pentru nuntă din atlas, dar pe urmă am vrut să cos cămăși, cum este portul pe la noi, așa pasiunea mea a devenit meșteșug. Îmi place foarte mult să cos. Mă scol dimineața la 4, i-au acul în mână și inima mi se bucura – și când cos, și când văd cămașa înflorată terminată.
Prima cămașă, care am cusut-o, e vândută demult. Sute, poate și mii de cămăși am cusut din tinerețe și până acum.
Tot o îndeletnicire mare față de cusut are și fiica Elena. Ozoarele sunt gândite, desenate pe hârtie și apoi prin mâinile dibace ale meșterițelor devin flori, care te încântă, pe cămăși. A cusut mult și fiica Elenei, Maria, dar viața are corectările sale, acum ea se afla peste hotare.
O dinastie de meșterițe, care au cusut cu dragoste în suflet față de frumos și cu mâini de aur multe cămăși, bundițe, catrințe, care le îmbrăca la activitățile școlare, la biserică, la concerte, la hramuri sute de copiii și adulți, înfrumusețând prin portul lor orice sărbătoare a neamului românesc.
Rodica ZEGREA,
șefa Bibliotecii din Prisăcăreni, CT Suceveni
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com