Mărturisiri ale mamei Eroului Ian Lupoi din Dinăuți – Angela Lupoi
Unui fiu, care este prea mult alintat, i se spune că este „băiatul mamei”. Ian Lupoi, chiar din copilărie, a fost „ajutorul mamei”. Au trăit din muncă grea și frații Lupoi erau deprinși cu treburile casnice. Ian era legat sufletește de mama, o înțelegea și o bucura prin hărnicia sa. Nu-i ieșea niciodată din cuvânt. Când mama sa Angela a hotărât să se întoarcă la Dinăuți, la casa părintească, Ian a susținut-o.
–Ne-am mutat cu traiul la Dinăuți în 2016. Casa mamei mele, Maria, era veche și Ian mi-a spus că vrea să ridice o casă nouă, povestește doamna Angela. Pentru aceasta trebuiau bani, mulți bani, dar în sat unde să-i câștigi?! Am fost nevoită să plec la lucru în Italia. Grijile casei au rămas în seama lui Ian și a fratelui său mai mic, Ruslan. Tot ei au îngrijit și de bunica lor. Mama mea și bunica lor a murit în noiembrie 2021, cu câteva luni înainte de începerea războiului.
Ian Lupoi avea experiență militară. După absolvirea școlii din Costiceni și-a făcut serviciul militar în termen.
–Ian a fost un soldat foarte disciplinat, remarcă doamna Angela. Comandanții lui erau foarte mulțumiți. Ian a avut posibilitate să se mute cu serviciul de la Odesa la Cernăuți, mai aproape de casă, dar nu s-a folosit de aceasta. N-a căutat niciodată locuri mai ușoare. Nici de munca grea nu s-a temut.
Fiul mai mare al Angelei Lupoi nu avea un scop mai important decât să ridice o casă nouă. El era ferm convins că un gospodar adevărat trebuie să locuiască într-o casă frumoasă. Cu această convingere l-a încurajat și pe Ruslan. Cei doi frați împreună urmau să îndeplinească un volum mare de muncă. Contau nu numai pe banii câștigați de mama lor în Italia. Munceau așa de parcă erau gospodari de când e lumea.
–Țineau grădina, creșteau și animale ca să aibă bani pentru treburi gospodărești. Și-au cumpărat mașină și remorcă la ea. Și amândoi s-au apucat de construcția casei. Ian punea totul la cale, Ruslan îl susținea și lucrul sporea. Mă bucuram și eu că am feciori ascultători, care nu pierd timpul în zadar, afirmă doamna Angela și continuă: Veneam acasă din Italia, de obicei vara. Am venit „în vacanță”, după cum spun italienii, și în vara anului 2022. În Ucraina mergea războiul și lumea era foarte îngrijorată. Într-o bună zi Ian s-a întors de la Noua Suliță forate trist. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, însă el nu mi-a spus nimic atunci. Ceva mai târziu a recunoscut că a fost la comisia medicală și că va pleca în armată. Adică pe front, așa am înțeles eu.
În ziua când ne-am dus la Noua Suliță, la comisariatul militar, lumea din oraș îl petreceau pe ultimul drum pe Ruslan Moldovan, căzut în luptele de pe front, unde pleca și feciorul meu. Ian i-a șoptit lui Ruslan: „Măcar tu să rămâi acasă”.
…Au urmat trei ani de îngrijorări și retrăiri zilnice. Doamna Angela căuta să vină din Italia acasă, atunci când se afla în concediu și Ian. Astfel cum putea să se întâlnească cu feciorul, care mai la fiecare pas se confrunta cu riscuri periculoase pentru propria viață?!
–Ultima dată când l-am petrecut pe front, am așteptat transportul vreo două ore, își amintește doamna Angela. Poate așa a fost să fie ca să putem vorbi mai pe îndelete, să mă bucur că-l am lângă mine, fie chiar pe două ore în plus. Când ne-am despărțit, nici nu puteam plânge. Am fost operată și mă temeam să nu se desfacă cusăturile de la rana încă necicatrizată.
În a treia vară, adică în 2025, de la plecarea lui Ian pe front, mamei sale i-a fost sortit să primească o rană sufletească adâncă. Ea nu se va cicatriza niciodată.
–La 5 iulie mă întorceam cu autobuzul din Italia acasă, la Dinăuți, precizează doamna Angela. Nu puteam face legătura cu Ian. Mă linișteam cu gândul că el e într-o misiune de luptă și nu poate răspunde la telefon. Știam că înainte de a fi trimis pe linia „zero”, el vorbise cu Ruslan vreo 40 de minute. Simțeam o greutate pe suflet. Am obținut acel concediu cu mare rugăminte. Am spus revoltată că feciorul meu e la război și nu la discotecă și am ocazia să mă întâlnesc cu el. Ian a murit la 6 iulie. Era pe teritoriul nostru, mai în siguranță, dar a călcat pe o mină, care i-a curmat viața.
Am aflat despre aceasta peste câteva zile. Vecinii bănuiau ceva, dar nu cutezau să-mi spună sau să mă întrebe. Au venit în sat reprezentanți de la centrul de recrutare din Noua Suliță, au trecut pe la poarta noastră, dar nu s-au hotărât să intre în ogradă. M-au chemat la primărie și am aflat vestea strașnică…
Sicriul cu corpul neînsuflețit a lui Ian Lupoi a fost dus în casa cea nouă, neterminată încă. De acolo a fost petrecut pe ultimul său drum pământesc.
–Am terminat deja construcția casei noi, am terminat-o fără Ian. Ruslan s-a străduit din plin ca să-i împlinească visul. Am amenajat-o așa cum dorea Ian să fie. Poate o admiră de acolo, din ceruri, spune cu mare durere Angela Lupoi.
După cum afirmă tradiția, construirea unei case înseamnă a ridica un altar al familiei. Chiar și în cântec se spune că „sfântă ni-i casa”. Frații Ian și Ruslan Lupoi au depus multe eforturi ca să ridice o casă nouă, confirmând astfel că sunt gospodari. Unde au pus ei străduința, Dumnezeu a pus și harul Său. Ian, chemat la arme și în tranșeele de rezistență împotriva agresorului, care transformă în ruine localități întregi și lăsând mii și mii de familii fără cămin părintesc, a căzut în lupta dreaptă și s-a ridicat la „casa cea veșnică”. Casa lui nouă din Dinăuți îi duce dorul. Poate prin jertfa ctitorului, această casă îi va apăra pe cei dragi și scumpi lui de vânturile provocărilor și ale răutății din lume. Să sperăm că în ea va dăinui liniștea, siguranța și pacea…
–După ce l-am pierdut în război pe Ian, îl visam des. În ultimul timp nu-l visez, dar îl am permanent în rugăciune, declară îndurerata mamă.
…Oamenii asociază pacea cu cerul senin. Cupola albastră a cerului pare că acoperă viața liniștită și tihnită. Norii albi, care plutesc încet de la un capăt al orizontului în celălalt, pot fi asociați cu nori cu îngeri, zugrăviți de iconari pe cupolele bisericilor. Mamele care și-au pierdut fiii tineri în război sau în împrejurări tragice, își ridică deseori ochii și gândurile spre înălțimile azurii, spre Atotputernicul a cărui voie trebuie să se facă în cer și pe pământ. Nu este, pur și simplu, un gest al rugăciunii, ci și o speranță că vor fi primite în tării cuvintele lor sincere și fierbinți. Inima de mamă continuă să creadă că dacă urmele fiului ei nu mai există pe pământ, în această lume materială, ele nu se pierd acolo, în Împărăția Cerurilor. Fiul privește spre pământ, dar cu alți ochi și-și vede mama îndoliată, așteptând de la el o mângâiere invizibilă, căci între mamă și copilul ei există întotdeauna o legătură permanentă.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com