Prânzul de duminică și ceasul de pe perete
În bucătăria lui moș Vasile, mirosul de sarmale și cozonac umplea fiecare colț încă de sâmbătă seara. La cei 78 de ani ai săi, bătrânul muncea ore în șir, deși picioarele îl doreau uneori. Singurul motiv pentru care gătea atât de mult era fiica lui, care locuia de șapte ani în Spania și venea acasă doar o dată pe an.
Duminică la prânz, totul era pus pe masă. Masa era întinsă pentru trei persoane, deși mama ei murise cu doi ani în urmă. La ora 13:00 fix, moș Vasile s-a așezat pe scaun, cu privirea ațintită spre poartă. Trecuseră zece minute, apoi douăzeci. În mintea lui bătrână se perindaseră deja mii de scenarii negre, când în sfârșit poarta a scârțâit. Când a văzut-o alergând spre el cu valiza în mână, a simțit că anii de singurătate s-au topit într-o secundă. „Bine ai venit, fiică”, i-a șoptit el, în timp ce lacrimile îi șiroiau pe obrajii brăzdați de riduri, strângând-o la piept de parcă nu i-ar mai fi dat drumul niciodată.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com