Satul Igești este așezat într-o zonă subcarpatică pitorească, în apropierea râului Sirețel, la aproximativ 20 kilometri sud-vest de fostul centru raional Storojineț și în proximitatea frontierei, având în preajmă pădurile ocolului silvic local. Este situat între cele două Crasne, Ciudei, Budeniţ şi Pătrăuţi, a fost atestat documentar, în 17 august 1428, când Alexandru cel Bun îl întărea lui „Crâstea şi femeii sale, Maria, Iuginţii”, apoi în 20 aprilie 1481, când Ştefan cel Mare întăreşte Zberii satul „Jijeştii, pe dealul Putnii”, pe care Zbiera îl cumpărase de la nepoţii lui Dragoş Viteazul, feciorii lui Stanislav Rotinpan, Sima, Şteful şi Maseico.
Recensământul lui Rumeanţev din 1772-1773, înregistrează la Igeşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 1 jidov botezat, 2 popi, 6 femei sărace şi 12 birnici. În 1774, când austriecii ocupă Bucovina, recensământul guvernatorului militar Gabriel von Spleny consemnează, pentru Igeşti, din Ocolul Berhometelor, 7 mazili, 1 popă şi 27 ţărani.
În anul 1883 la Igești au fost deschise o şcoală cu 4 clase şi o şcoală filială cu o clasă. În anul 1897
a fost construită Biserica Sfântului Dimitrie din Igeşti. Vechea bisericuţă, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, patronată, în 1843, de Ienachi de Reus, cu 1.566 enoriaşi, era slujită de parohul Theodor Bocance.
În primăvara anului 1903 s-a înființat Banca populară raiffeisiană din Igeşti, sub directoratul lui I. Grigorovici, vistiernic fiind Iancu de Tiron.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina” (care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner, în 1940), Alexandru Voevidca a cules folclor şi de la igeştenii Ioana a lui Ioan Vicovan (38 ani în 1909), Agripina Vlad (răzeşiţă, 33 ani în 1909), Nicu de Reus (mazil, 38 ani în 1909) şi Constantin Ungurean (23 ani în 1909).
În Dicţionarul lui Grigorovitza din 1908 este notat: „Igeşti, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe ambele părţi ale Sireţelului, între Ciudei şi Pătrăuţ. Suprafaţa: 26,20 kmp; populaţia: 2.363 locuitori, toţi români, de religie gr. or. Este în apropiere şi legat de drumul comunal Ciudei – Pătrăuţul de Jos, prin drumeaguri rău întreţinute. Are o şcoală populară, cu 2 clase; o sală de lectură, „Progresul”, o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”; o casă de economie.
Timp de secole, Igeștiul a împărtășit destinul istoric al Țării Moldovei, fiind o comunitate rurală axată pe agricultură, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în 1775, satul, alături de întreaga regiune, a intrat sub administrație austriacă. Această perioadă a adus rigori administrative, dar și o dezvoltare treptată a infrastructurii școlare și rurale din zona Storojinețului.
Odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și Unirea Bucovinei cu România din 1918, Igeștiul a făcut parte din Regatul României (incluzându-se administrativ în județul Storojineț).
După cel de-Al Doilea Război Mondial, satul a fost inclus în componența RSS Ucrainene, urmând transformările economice și sociale specifice epocii sovietice (colectivizarea, înființarea de școli sovietice, dezvoltarea infrastructurii locale, precum Căminul cultural construit în 1966).
Din 1991, satul aparține Ucrainei, făcând parte din regiunea Cernăuți. În cadrul reformei de decentralizare din Ucraina, la 11 decembrie 2016, a fost înființată Comunitatea Teritorială Ciudei cu centrul administrativ în satul Ciudei. Satul Igești s-a integrat în această structură comunitară alături de alte localități (precum Ciudei, Budenț, Ceriș, Crăsnișoara Nouă).
Igeștiul se remarcă astăzi ca fiind unul dintre satele cu o populație numeroasă și dinamică din cadrul comunității (având peste 5.500–6.000 de locuitori). Populația satului a păstrat vii o serie de tradiții, obiceiuri românești străvechi, viața comunității fiind strâns legată de valorile culturale locale.
În sat se află o valoroasă biserică de lemn cu hramul Sfântul Dumitru, a cărei vechime este apreciată în mod tradițional de localnici încă de la începutul secolului al XVIII-lea (anii 1700–1702), deși unele surse de arhivă datează edificiul păstrat la sfârșitul secolului al XIX-lea (1897).
De asemenea, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale comunității numeroase, între 1994 și 2004 a fost ridicată o biserică nouă cu hramul Sfântu Dumitru. Pe teritoriul satului funcționează un liceu și un gimnaziu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com